joi, 20 iulie 2017

Oricum ai face, peste 10 ani tot regreți

Femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte. Adevărat! Suntem la zeci de mii de ani distanță și, în mod clar, nu vorbim aceeași limbă. Când credem că ne-am găsit sufletul pereche, sunt doar hormonii care colcăie de zor la mansardă. Și e bine că e așa, pentru că altfel nu ne-am mai căsători, nu am mai face copii, nu am mai sta până la adânci bătrânețe împreună tolerându-ne și făcând compromisuri.
Dragostea ține 3 ani zic unii. Eu aș zice că și mai puțin. Dar 3 ani e un număr rezonabil. Până atunci ajungi să te cunoști cât de cât, după care începe să îți pută pe ici pe colo. Ba că te-ai cam săturat să îi aduni ciorapii și chiloții de prin toate cotloanele, ba că nu te mai amuză gura lui slobodă, ba că a făcut burtă etc. Nu-i bai, că și el, cu siguranță, gândește la fel. Mai mult ca sigur că nu mai ești zâna aia veșnic aranjată și proaspătă ca o floare numa' bună de cules. Ba, nu te mai aranjezi că ... ”pentru ce? cine mă vede?”, de parcă ai fi făcut-o până atunci cu unica intenție să prinzi în plasă vreun amărât de idiot și să-l prostești să te ia, salvându-te astfel de la stigmatul de fată bătrână. Ba, tragi pe tine un tricou lălâi, că e confortabil, și nu te mai piepteni pentru că ”las că-i bine și așa”. Doar nu oi fi crezând că ești vreo frumusețe la 6 dimineața, cu părul ca Revoluția Franceză și ochii cârpiți de somn. Vezi să nu!
Nu, clar, odată ce hormonii s-au potolit și pe măsură ce creierul se răcorește începi să vezi cu ce te-ai pricopsit. Și vezi că zâna nu-i chiar zână, și Făt-Frumos nu e, de fapt, prea departe de toți ăia pe care nu-i voiai. Dacă ți-a clocotit creierul prea tare și nu te-ai mai putut uitat și la altceva, ghinion! Ești fericitul câștigător al unei relații de rahat cu un om cu care nu ai, poate, nimic în comun. Deci, ce-ți rămâne după, să zicem, cei 3 ani? Marele NIMIC? Dacă mai vezi una, alta și mai ții și cont de ele, norocul tău, mai reușiți să mai schimbați o vorbă, alta decât ”vezi că n-am cămașă” sau ”ce mâncăm?” Și chiar și așa, dragostea se duce. El nu te mai curtează, tu nu îl mai inciți, ajungeți să dormiți în paturi separate, sexul devine pasăre rară, tot ce v-a adus împreună cândva pare așa de departe și vă mințiți frumos că e bine și că așa trebuie să fie. Și el începe să se uite lung după una sau ii face ochi dulci vreunei colege, pe tine te flatează complimentele vreunui idiot, nu că ar fi de soi, ci doar pentru că nu le-ai mai auzit de mult și îți fac bine. Și, poate, el se culcă cu colega, și tu cu idiotul, doar așa, pentru variație, să simțiți că mai trăiți, că n-ați murit deja, că încă vă dorește cineva. Face bine la moral și la creierul ăla în care iar colcăie hormonul. Și poate afli că el a călcat în străchini și, ori te faci că nu știi ce știe tot târgul, pentru că tu ești ”o duamnă” și, astfel, viața merge mai departe, în același ritm infect, ori faci scene, și plângi și urli și-ți blestemi zilele, sau poate află el și-ți trage și vreo bătaie soră cu moartea, ca să pricepi . Și poate divorțați și vă certați ca chiorii pe copii și pe averi... sau poate nu. Ori după un circ de pomină, cu asistența cât mai lărgită, vă împăcați de dragul copiilor, sau mai știe dracul al cui și continuați o existență anostă și cu gust amar.
Cum zicea Aristotel, bată-l-ar cucii: ”Oricum ai face, peste 10 ani tot regreți.”, deși n-ai recunoaște-o nici să te pice cu ceară.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu