Furii

Tot mai des îmi pierd răbdarea, nu mă mai pot controla și am ieșiri de-a dreptul explozive. Mă seacă! Nu vreau să fiu așa! Lipsa de control e o slăbiciune pe care nu mi-o pot permite, în special la muncă.

Să fie stresul constant? Frustrările de zi cu zi, amăreala asta constantă pe care o simt în gură? Nu mai e de mult o pasă proastă, pare să fi devenit un stil de viață.

Nu-mi permit un doctor de creieri. Nici măcar să fug o lună fără să mă uit înapoi. Pentru că TREBUIE să fiu aici măcar o zi în fiecare săptămână. Poate că ăsta e motivul: sunt țintuită în locul ăsta care ... nu mi-a plăcut niciodată. Să plec? Aș fi egoistă. Să stau? Simt că curând o să fac o nefăcută pe care n-o s-o mai pot repara, căci o data deschisă gura asta păcătoasă, nici cu slujbe n-o mai pot închide. Iar, când, în sfârșit, reușesc, e prea târziu. A zburat deja tot stolul.

”Îl iubesc pentru că mă face să râd”

Acum ceva ani mă uitam la o emisiune cu rochii de mireasă .. de, știți, visul oricărei fete, că doar n-oi fi fost eu vreo ditamai excepția :)). Mno, și mă mai minunam eu de cât munte de răbdare trebuie să aibă vânzătoarele alea să rămână calme la toate mofturile istericelor alea de viitoare mirese, soacre și domnișoare de onoare. Le-am suspectat deseori că erau drogate. Zău de nu! Erau cazuri de mă scoteau pe mine din minți în fața televizorului în câteva minute, dar să mai fi stat pe capul meu câteva ore? Nooo, sigur nu rezistam acolo nici măcar o zi. Mă acuzau de loviri și rele tratamente.

Dar nu despre crizele isterice ale viitoarelor mirese voiam să vorbesc. Printre altele le întrebau pe euforicele viitoare soții și mame ce le place cel mai mult la viitorul nefericit. Și răspunsul venea aproape invariabil: ”Mă face să râd!” Și eu eram ca lovită de dambla ... Nu pricepeam și pace, cum de criteriul principal după care îți alegi viitorul e... că te face să râzi. Să mă omori de puteam pricepe...

Acum, la vreo zece ani de atunci, încep să înțeleg și eu cât de important e râsul într-o relație. Nu zic că, gata, să te și măriți cu el doar pentru asta, dar, parcă, chiar m-am săturat de conversații serioase și savurez din plin un om inteligent și cu umor. Și tot mai des simt nevoia unui râs sănătos în lumea asta mică, meschină și vulgară. Din păcate oamenii ăștia sunt astăzi atât de rari. Azi umorul a devenit oarecum sinonim cu vulgaritatea și, zău, dacă așa ceva mă face să râd...Și stau eu strâmb și judec drept ... sau invers... că e trist c-a trebuit să-mbătrânesc ca să îmi dau seama că într-o relație  ... de orice natură ar fi ea, chiar e important dacă cel de lângă mine mă face să râd. Mă simt așa, oarecum întârziată și nu-mi pică deloc bine că am ajuns să le înțeleg pe unele pe care le consideram idioate ... și mai erau și foarte tinere. De, vanitatea, bat-o vina!

Să înțeleg că peste vreo încă 10 ani sunt șanse să îmi placă să ascult manele, să văd telenovele și să râd în hohote la serialele de comedie proastă care abundă pe la tv? Ptiu, drace!

Absolvent de grădiniță

M-am obișnuit în ultimii ani să tot văd absolvenți de liceu cu robă și tocă de zici că au absolvit Sorbona. Nu mai pare nimic ieșit din comun. Copiem în draci....nu numai lucrări de diplomă. Totuși, până ieri nu am văzut absolvenți de grădiniță mândri purtători de robă. Din păcate, aflu că eu sunt în urmă cu știrile, că, de fapt, poanta e deja veche.

Frate, mai lipsește să îl îmbrăcați așa și la absolvirea a 9 luni de stat în burta mă-sii, că doar tot final de ciclu e și ăla. Vedeți cum faceți să iasă gata îmbrăcat, dacă se poate.