Oricum ai face, peste 10 ani tot regreți

Femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte. Adevărat! Suntem la zeci de mii de ani distanță și, în mod clar, nu vorbim aceeași limbă. Când credem că ne-am găsit sufletul pereche, sunt doar hormonii care colcăie de zor la mansardă. Și e bine că e așa, pentru că altfel nu ne-am mai căsători, nu am mai face copii, nu am mai sta până la adânci bătrânețe împreună tolerându-ne și făcând compromisuri.

Dragostea ține 3 ani zic unii. Eu aș zice că și mai puțin. Dar 3 ani e un număr rezonabil. Până atunci ajungi să te cunoști cât de cât, după care începe să îți pută pe ici pe colo. Ba că te-ai cam săturat să îi aduni ciorapii și chiloții de prin toate cotloanele, ba că nu te mai amuză gura lui slobodă, ba că a făcut burtă etc. Nu-i bai, că și el, cu siguranță, gândește la fel. Mai mult ca sigur că nu mai ești zâna aia veșnic aranjată și proaspătă ca o floare numa' bună de cules. Ba, nu te mai aranjezi că ... ”pentru ce? cine mă vede?”, de parcă ai fi făcut-o până atunci cu unica intenție să prinzi în plasă vreun amărât de idiot și să-l prostești să te ia, salvându-te astfel de la stigmatul de fată bătrână. Ba, tragi pe tine un tricou lălâi, că e confortabil, și nu te mai piepteni pentru că ”las că-i bine și așa”. Doar nu oi fi crezând că ești vreo frumusețe la 6 dimineața, cu părul ca Revoluția Franceză și ochii cârpiți de somn. Vezi să nu!

Nu, clar, odată ce hormonii s-au potolit și pe măsură ce creierul se răcorește începi să vezi cu ce te-ai pricopsit. Și vezi că zâna nu-i chiar zână, și Făt-Frumos nu e, de fapt, prea departe de toți ăia pe care nu-i voiai. Dacă ți-a clocotit creierul prea tare și nu te-ai mai putut uitat și la altceva, ghinion! Ești fericitul câștigător al unei relații de rahat cu un om cu care nu ai, poate, nimic în comun. Deci, ce-ți rămâne după, să zicem, cei 3 ani? Marele NIMIC? Dacă mai vezi una, alta și mai ții și cont de ele, norocul tău, mai reușiți să mai schimbați o vorbă, alta decât ”vezi că n-am cămașă” sau ”ce mâncăm?” Și chiar și așa, dragostea se duce. El nu te mai curtează, tu nu îl mai inciți, ajungeți să dormiți în paturi separate, sexul devine pasăre rară, tot ce v-a adus împreună cândva pare așa de departe și vă mințiți frumos că e bine și că așa trebuie să fie. Și el începe să se uite lung după una sau ii face ochi dulci vreunei colege, pe tine te flatează complimentele vreunui idiot, nu că ar fi de soi, ci doar pentru că nu le-ai mai auzit de mult și îți fac bine. Și, poate, el se culcă cu colega, și tu cu idiotul, doar așa, pentru variație, să simțiți că mai trăiți, că n-ați murit deja, că încă vă dorește cineva. Face bine la moral și la creierul ăla în care iar colcăie hormonul. Și poate afli că el a călcat în străchini și, ori te faci că nu știi ce știe tot târgul, pentru că tu ești ”o duamnă” și, astfel, viața merge mai departe, în același ritm infect, ori faci scene, și plângi și urli și-ți blestemi zilele, sau poate află el și-ți trage și vreo bătaie soră cu moartea, ca să pricepi . Și poate divorțați și vă certați ca chiorii pe copii și pe averi... sau poate nu. Ori după un circ de pomină, cu asistența cât mai lărgită, vă împăcați de dragul copiilor, sau mai știe dracul al cui și continuați o existență anostă și cu gust amar.

Cum zicea Aristotel, bată-l-ar cucii: ”Oricum ai face, peste 10 ani tot regreți.”, deși n-ai recunoaște-o nici să te pice cu ceară.

Romanțeală autohtonă

Romantismul românesc în variantă hilară cu Ana Barton de la Pandoras. Eu am selectat doar ce m-a amuzat cu adevărat. Articolul complet îl găsiți aici. Îmi plac multe din articolele fetelor de la Pandoras. Sunt scrise cu umor și creier. Îi mulțumesc lui Sorin pentru pont, el mi-a recomandat site-ul.

[...]

"Romanticul român e tractorist. Aşa cred eu. Dacă e bărbat, atunci când te priveşte, trebuie să o ia la vale cel puţin cincisprezece dintre firele de la ciorapi. Accept mai puţine, dacă-s de-ăia de se lipesc de coapse şi te ţin într-un fel de spaimă vecină cu proximitatea unui moment penibil până când scapi de ei. Românul trebuie să ştie dracului să dăşchiză gura şi să nu se împiedice. Să-şi ţină spatele drept şi să ţi se uite în ochi când îţi vorbeşte. Să-ţi spună mereu ce vrea. Să râdă ca Moromete. Şi să nu care cumva să înghiţi vreodată povestea cu relaţiile reci cu părinţii. E mare semn de întrebare. Românul trebuie să fie aproape de ai lui, să-l vezi cu ei, să-i vezi cum îl ţin în braţe. Să fie dor acolo. Cât despre tine, frumoaso, să-ţi pârâie oasele când te strânge la piept. E suficient.

Românca trebuie neapărat să vorbească des la telefon cu mă-sa. Dar să nu plece de la ea o dată la două zile cu perişoare-n sufertaş. Să nu se autosufoce, înconjurându-se de o cohortă de prietene care-o caută pentru a-i da raportul asupra ultimului răcnet de aţă dentară. Vezi să nu-şi modifice tonul când vrea ceva. Poate să ceară şi normal, nu tre’ să se mâţâie. Obligatoriu, nu-ţi umblă-n telefon, chiar dacă i-l pui în geantă. Nu te uita întâi la picioarele ei şi nici la locul de unde pornesc, ştiu, e greu, dar nu imposibil, ci vezi cum merge. Cum se mişcă. Şi, mai ales, cum îşi deschide ea degetele. Felul cum apucă un om e horărâtor. Nu sunt reţete aici, trebuie doar să-ţi placă, să-ţi doreşti să fii tu în mâinile alea. Şi nu te speria când o apucă dracii, c-or s-o apuce, mai devreme sau nu. Ia-o-n braţe cu putere atunci când face ca o vrăjitoare-n transă şi potoleşte-o cu toate vorbele cuminţi şi dulci pe care le ai mereu în tine. Nu-ţi vine, te cred, şi tu eşti om, dar fă-o măcar o singură dată. Pe urmă, o să dai acatiste pentru sufletul meu.

Aici poţi să adaugi tu ce vrei."

Furii

Tot mai des îmi pierd răbdarea, nu mă mai pot controla și am ieșiri de-a dreptul explozive. Mă seacă! Nu vreau să fiu așa! Lipsa de control e o slăbiciune pe care nu mi-o pot permite, în special la muncă.

Să fie stresul constant? Frustrările de zi cu zi, amăreala asta constantă pe care o simt în gură? Nu mai e de mult o pasă proastă, pare să fi devenit un stil de viață.

Nu-mi permit un doctor de creieri. Nici măcar să fug o lună fără să mă uit înapoi. Pentru că TREBUIE să fiu aici măcar o zi în fiecare săptămână. Poate că ăsta e motivul: sunt țintuită în locul ăsta care ... nu mi-a plăcut niciodată. Să plec? Aș fi egoistă. Să stau? Simt că curând o să fac o nefăcută pe care n-o s-o mai pot repara, căci o data deschisă gura asta păcătoasă, nici cu slujbe n-o mai pot închide. Iar, când, în sfârșit, reușesc, e prea târziu. A zburat deja tot stolul.

”Îl iubesc pentru că mă face să râd”

Acum ceva ani mă uitam la o emisiune cu rochii de mireasă .. de, știți, visul oricărei fete, că doar n-oi fi fost eu vreo ditamai excepția :)). Mno, și mă mai minunam eu de cât munte de răbdare trebuie să aibă vânzătoarele alea să rămână calme la toate mofturile istericelor alea de viitoare mirese, soacre și domnișoare de onoare. Le-am suspectat deseori că erau drogate. Zău de nu! Erau cazuri de mă scoteau pe mine din minți în fața televizorului în câteva minute, dar să mai fi stat pe capul meu câteva ore? Nooo, sigur nu rezistam acolo nici măcar o zi. Mă acuzau de loviri și rele tratamente.

Dar nu despre crizele isterice ale viitoarelor mirese voiam să vorbesc. Printre altele le întrebau pe euforicele viitoare soții și mame ce le place cel mai mult la viitorul nefericit. Și răspunsul venea aproape invariabil: ”Mă face să râd!” Și eu eram ca lovită de dambla ... Nu pricepeam și pace, cum de criteriul principal după care îți alegi viitorul e... că te face să râzi. Să mă omori de puteam pricepe...

Acum, la vreo zece ani de atunci, încep să înțeleg și eu cât de important e râsul într-o relație. Nu zic că, gata, să te și măriți cu el doar pentru asta, dar, parcă, chiar m-am săturat de conversații serioase și savurez din plin un om inteligent și cu umor. Și tot mai des simt nevoia unui râs sănătos în lumea asta mică, meschină și vulgară. Din păcate oamenii ăștia sunt astăzi atât de rari. Azi umorul a devenit oarecum sinonim cu vulgaritatea și, zău, dacă așa ceva mă face să râd...Și stau eu strâmb și judec drept ... sau invers... că e trist c-a trebuit să-mbătrânesc ca să îmi dau seama că într-o relație  ... de orice natură ar fi ea, chiar e important dacă cel de lângă mine mă face să râd. Mă simt așa, oarecum întârziată și nu-mi pică deloc bine că am ajuns să le înțeleg pe unele pe care le consideram idioate ... și mai erau și foarte tinere. De, vanitatea, bat-o vina!

Să înțeleg că peste vreo încă 10 ani sunt șanse să îmi placă să ascult manele, să văd telenovele și să râd în hohote la serialele de comedie proastă care abundă pe la tv? Ptiu, drace!

Absolvent de grădiniță

M-am obișnuit în ultimii ani să tot văd absolvenți de liceu cu robă și tocă de zici că au absolvit Sorbona. Nu mai pare nimic ieșit din comun. Copiem în draci....nu numai lucrări de diplomă. Totuși, până ieri nu am văzut absolvenți de grădiniță mândri purtători de robă. Din păcate, aflu că eu sunt în urmă cu știrile, că, de fapt, poanta e deja veche.

Frate, mai lipsește să îl îmbrăcați așa și la absolvirea a 9 luni de stat în burta mă-sii, că doar tot final de ciclu e și ăla. Vedeți cum faceți să iasă gata îmbrăcat, dacă se poate.

Din ciclul: ”Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul!” Ep.2

Conversație surprinsă în trecere la ieșirea din bloc între o duduie, de vreo 20 și ceva de ani, mutată de curând în imobil cu soțul, cred, și cu bebeul care răcnește ca din gură de șarpe de dimineața până noaptea târziu, și angajatul magazinului de electro-domestice de la parter.

Ea: Pe tine te căutam. Nu-mi merge netul.

El: Cum nu merge?

Ea: Nu merge.

El: Ai wi-fi?

Ea: N-am hi5, am face (book, n.r.).

No comment! … și nu era blondă

Dragele mele idioate...

Mă întreb când lumea asta o să înceteze să mai pună carul înaintea boilor. Toți lucrează la efecte, dar nimeni nu pare să ia în seamă cauzele. Toți tâmpiții vin să interzică, ba una, ba alta. Vrei să interzici avortul... OK! dar ce pui în loc? Bine că se propovăduiește păcatul în școli, dar nu se face o oră de educație sexuală. Nuuuu, că e rușine! Cum să vorbești despre așa ceva?!?!?!? Lasă că ei nu vorbesc, fac! Și apoi vă treziți cu mame minore, avorturi și copii abandonați..., cu femei care habar n-au ce e contracepția și bărbați cărora nici măcar nu le trece prin cap că ar avea și o oarecare responsabilitate pentru plăcerea de X minute...
Mă întreb câte din idioatele și mucoasele alea care au ieșit la marșul pentru interzicerea avortului au cunoscut în viața reală, nu aia imaginară pe care le-a lipit-o religia pe creier, vreo femeie obligată să procreeze la nesfârșit în anii comunismului, vreun copil (acum adult) rămas fara mamă din cauza interzicerii avortului și lipsei contracepției în anii ăia, vreun copil crescut prin orfelinatele comuniste?
Mă întreb câte dintre idioatele astea s-ar mai simți așa solidare cu interzicerea avortului dacă dacă s-ar trezi, într-o zi, cu o sarcină nedorită.
Dragele mele idioate, e tot ce vă doresc! Să vă dea Dumnezeul vostru măcar o sarcină pe care să nu o fi planificat și pe care să nu o fi putut evita! Așa să v-ajute Dumnezeu!

Pe mama voastră de cunoscători!

 

sursa foto

Postarea asta-i descărcarea sacului cu nervi și cearta mea cu mine însămi și cu idioții din viața mea reală. Nu, nu-mi plâng de milă și nici nu cer nimic. Nu vreau consolări și nici încurajări, iar de critici sunt sătulă până-n gât. Simțeam numai nevoia să vomit undeva toată acreala asta care amenință să mă sufoce. Iar ăsta-i locul unde nu incomodez pe nimeni, cred eu, că-i bucata mea de tarla. Cui nu-i place … click pe X-ul din colțul dreapta sus, vă rog și s-aveți o seară bună.

Im stack! Sună mai simplu în engleză. Dracu' știe de ce toate sună mai simplu și mai clar în engleză. Ăștia or fi înțeles că ce-i complicat mai mult încurcă. M-am blocat undeva și nu mai reușesc să mă mișc. Oriîncotro încerc să o iau … pac! Una în freză. Nimic nu-mi iese. Toate-s cu curu-n sus. De mult nu mi-a mai mers așa nașpa. Parcă-s robot programat să repete la nesfârșit același progrămel de rahat și ăla cu eroare. S-a ars un circuit și ăsta se învârte ca tâmpitul până face gaură-n podea.

Nu încerc să arunc vina în cârca nimănui. Nu o să mă încălzească cu nimic dacă găsesc pe altul vinovat. … ori poate numai dacă aș putea să îi dau doi pumni în freză, poate m-aș simți mai bine măcar pe moment. M-aș răcori.

Și ghinion de-ar fi… mai ducă-l sfinții de ghinion că se mai și termină. Ăsta, nu! s-a lipit de mine ca timbrul de scrisoare și mai fă-i vânt dacă poți.

Nu cred în vrăji, zodiace, superstiții de genul 13, nici în mâțe negre că am avut 3 în casă, copil fiind, nici în alte aiureli, deși, poate, altul ar fi intrat la idei. Totuși, ceva nu bate bine și simt că-mi pierd și răbdarea și puterile. Cam văd stele verzi de la atâta luat în freză. Dac-o fi numai o fază proastă, **te-o Hector, că e cam lungă, deja începe să miroase a telenovelă proastă.

Sunt sătulă de consolări de genul:”Se putea și mai rău”, sunt sătulă de mesaje ”mobilizatoare” rupte din cărțile care te învață orice, pe care le debitează toate duduile la modă azi, gen: ”Depinde numai de tine”, ”Toată forța stă în tine” ”Ajută-te singur” bla, bla, bla și alte aberații de genul ăsta, teorii emise de oameni care încă nu au dat cu capul suficient de tare de pragul de sus, încât să îl vadă și pe cel de jos. Sunt sătulă și de atotcunoscătorii cu ”Ți-am spus eu!”.

Măi, ”pricepuților la orice”, eu am învățat un lucru în viața asta și o să îl țin minte cât oi trăi, că l-am învățat pe pielea mea, iar lecțiile astea nu se uită: Nu pot să-l judec pe altul atâta timp cât nu am trăit aceeași experiență ca și el, pentru că aș fi extrem de subiectivă. Din afară lucrurile par mult mai simple totdeauna, asemănătoare și poate mult mai clare, iar la datul cu părerea în necunoștință de cauză suntem campioni. Întotdeauna e ușor de pe margine. Mai nașpa e când ești în cauză. Și dacă creierul ăluia în cauză se blochează la un moment dat, că se mai și blochează... faptul că vii tu să-ți arăți inteligența sclipitoare sau spiritul critic, nu ajută la nimic. Dacă n-ai o soluție concretă, mai bine taci!

Cugetarea zilei

”Rasa umană e o sursă inepuizabilă de prostie; mama proștilor e mereu borțoasă.”

                                                                                                          (sursa)

Dacă...

Azi am găsit asta și mi-a plăcut.

Dacă
                                                       de Rudyard Kipling

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea În jurul tău, şi spun că-i vina ta;De crezi în tine, chiar cînd Omenirea Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva; De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;  De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;  De nu răspunzi la ură tot cu urăŞi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul   Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită, S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zarŞi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată   Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;   De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,  Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă  Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată   Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată; De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea; 
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,  Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare  şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!

FB și prietenia cu morții

A trebuit să fac o pagină de FB la muncă, pentru instituția pentru care lucrez. Cum nu am nici un chef să o gestionez eu la nesfârșit, ci abia aștept să le-o dau în primire postacilor ... nici nu mi-a trecut prin cap să o fac de pe contul meu. ... cum nici mailul instituției nu aveam de gând să îl încarc cu notificările de pe FB ca să mă înjure și secretara și directorul, am făcut un nou cont de e-mail. Și l-am ales pe Mr. Google. Nu s-a lăsat până nu mi-a aflat numărul de telefon :)))) ca să nu mai zic că mi-a refuzat toate tentativele de crea o adresa de mail simplă și ușoară. Se terminase Simplul și Ușorul. După lupte seculare am făcut una care numai simplă și ușoară nu e, ca mai tot timpul o uit.
Ok, gata mailul, hai la FB! Acolo alt drac! Hai să fac cont instituției ... păi nu vrea! ”Trebe” musai să fie persoană! Să îl cheme ca pe om :)))) Muncă de om prost! Noroc că instituția pentru care lucrez are și nume de om, printre altele, așa că am înviat mortul și i-am făcut cont pe FB. Păi ce, morții doar votează? Nu, mai și postează!

Cu chiu, cu vai, le-am creat și pagină cu numele instituției, postez acolo una, alta despre firmă și ia și caută-i pe angajați ca să își distribuie pagina între ei și uite așa să se ducă buhul. Ei, și ce să vezi! Ei se fac prieteni cu mortul, pagina, dă-o dracului, n-o mai place nimeni, n-o mai distribuie nimeni. Ei se cer ”preteni” cu mortul. Măi, fraților, voi chiar credeți că mortul o să publice pe pagina firmei voastre și apoi își mai distribuie și în cronologia lui ca să citiți și voi și să dați mai departe? Aveți impresia că n-am ce face în timpul liber? Da-ți dracului like la pagină și lăsați morții să doarmă în pace.

Eternii nostalgici

M-am uitat pe FB la un album intitulat sugestiv: ”Să nu uităm!” După cum, poate,  vă închipuiți, erau fotografii din, cum vreți să-i spuneți: ”Epoca comunistă”, Epoca ”de Aur”, ”Vremea Împușcatului” ... e la alegere. Da, mă uit ori de câte ori am ocazia la astfel de documente pentru că mă regăsesc în fiecare dintre pozele alea și trăiesc sentimente pe care le-am crezut de mult duse. ...și ca sa nu uit! Să nu uit, de fiecare dată când dau de greu și mă vait, să nu uit că a fost și mai greu. Că a fost inimaginabil și că NU, nici în cele mai rele momente ale vieții mele NU regret nici măcar o secundă timpurile acelea.

Nu am trăit din plin anii aceia. Eram la începuturile conștientizării când s-a stricat căruța, dar am trăit suficient cât să îmi amintesc și suficient cât să nu regret niciodată acei ani.

Ce să regret? Rafturile goale de la alimentara de peste stradă unde în afară de paté mare la 3lei, de care îmi mai amintesc și acum că era cu niște linii verzi pe ”capac”, în afară de sardine in ulei (cred că sardine erau...) și apă minerală și vermut, bătea vântul? Să îmi amintesc de vânzătoarele de la alimentara care se credeau împărați pe pământ și care îi vorbeau maică-mii și tuturor muritorilor care intrau acolo de la înălțimea Turnului Eiffel? Să regret cozile interminabile la pâine, unde stăteam o jumătate de zi ca să iau două amărâte de pâini pe cartelă, și alea vai mama lor? Să regret că dacă voiam să mănânc un borcan de iaurt sau să beau un pahar cu lapte mă trezea mama de la 5 dimineața să merg în piață să stau la un rând care părea spirala lui Bivolaru? Nu, nu o să regret așa ceva chiar dacă aud de zeci de ori pe zi că atunci era siguranța zilei de mâine. Da, era siguranța zilei de mâine că te băgau obligatoriu la serviciu, dar nimeni nu spune că nu îți puteai alege serviciul, că nu puteai opta pentru ceva mai bun, dacă nu erai al cuiva. Nu vi se pare că seamănă izbitor cu ziua de azi? Azi ai, cel puțin, șansa să evoluezi în mediul privat ... dacă ești bun.

Aveți impresia că mâncați mai bine atunci? Nu! Mâncați la fel de prost, pentru că nu aveați ce! Și nu îi luăm în calcul pe cei care mai aveau pe la țară un cățel și un purcel.

Comunismul era societatea care îți dădea serviciu ca să mănânci și să mori, pentru că nu aveai prea multe de făcut între, printre cozi interminabile ... la orice.

Dar adevăratul motiv pentru care nu regret nici măcar o secundă vremurile acelea este pentru că azi la 3 dimineața, de exemplu, stăteam și îl citeam pe Houellebecq, pentru că, mereu la masa de seară îmi pun un film, din lunga listă pe care o am în așteptare, pentru că ori de câte ori am chef să aud despre istoria nu știu cărui colț uitat de lume, pot să dau o căutare pe YouTube, pentru că dacă vreau să știu cum arată Insula Pitcairn, dau o căutare pe net, sau mă plimb cu Google Earth și o văd, deoarece, cu siguranță, nu o să ajung vreodată să pun piciorul pe ea, pentru că, dacă vreau să vorbesc cu cineva de la capătul pământului, o pot face, ba îl pot și vedea, ne putem vizita fără interdicții.

Aaaa, că, de fapt, totul se reduce la bani, dacă ai bani le faci pe toate astea și chiar mai multe? Din totdeauna totul s-a redus la bani. Chiar și în comunism. Mie nu îmi putea mama cumpăra pantofi de care îi cumpăra primarul fiică-sii și nici nu mergeam în vacanțe unde se ducea fiică-să, și nici nu puteam accede la funcția pe care o avea ea ... că n-aveam cum! Nu pentru că, poate, nu m-ar fi dus creierul, ci pentru că tata nu era primar!

Societatea umană nu se schimbă. Doar se cosmetizează, însă moravurile rămân aceleași. Problema de fond nu se schimbă sub nici un regim, doar se adaptează, unele sunt mai stricte, altele mai permisive.

Și nu, nu regret nici măcar o clipă acele vremuri, pentru că atunci nu aș fi putut scrie toate astea aici, iar voi nu le-ați fi putut citi, fără ca să ne salte cineva. Și nu aș fi putut să mai văd acele fotografii pe FB  ca să nu uit.

Nu, nu am să uit!

 

Fericiți pân' la adânci bătrâneți...

Lucrez într-un colectiv în care femeile predomină. Și femeile vorbesc ... și vorbesc, și vorbesc. Și-și spun intimități fără nici o jenă...aparent fără să fie interesate, dacă chiar toată lumea e interesată de subiect. Ca și chestia cu dezbrăcatul nonșalant de față cu alte femei, pe principiul ”Ei, lasă, că toate suntem femei!” Și dacă suntem femei, CEEEE?!?! Înseamnă că dacă îmi văd fundul meu trebuie musai să îl văd și pe al tău? Hai sictir!

Mereu am considerat că viața mea intimă mă privește și că ce fac eu după ce ies pe ușa instituției, e treaba mea și nu trebuie să știe colegii sau șefii mei cu cine, când și cum mi-o pun eu. Se pare că eu sunt strâmbă într-o lume în care toată lumea știe că  X, Y și cu Z nu mai dorm cu soții lor de zeci de ani, ci cu fetele (cele care au) și când le întrebi ce dracu' au de nu dorm cu consorții lor au niște reacții de zici că le vorbești de râie. Z are o zi pe săptămână în care TREBUIE ”să se achite de obligațiile conjugale” și se gândește cu groază la ziua aia. Zici că se duce la tăiere, așa reacții are. Încerc să îmi închipui ce partidă de sex mai e și aia... Zău, dacă reușesc! Celelalte ”se întâlnesc ocazional”, dar, din câte înțeleg, ocazionalul ăla se întâmplă la Paște și la Crăciun, în cel mai fericit caz...

Y era în culmea fericirii că îi pleca bărbatul de acasă pentru vreo săptămână. Își făcea niște cruci mari și-i mulțumea lui Dumnezeu de ziceai că a câștigat la loto...

Și vin și mă întreb: De ce dracului mai stați, fraților, împreună dacă sunteți în culmea fericirii când vă pleacă de acasă consortul, dacă ideea de intimitate cu el vă oripilează într-un așa hal? Nu sunteți trăite la Cuca Măcăii, ci în buricul târgului, sunteți școlite, scoase la lumină, cum s-ar zice ... Atunci?!?!?
Vă este frică de statutul de femeie divorțată? Vă este teamă că o să vă dea familiștii afară din țară? Că o să vorbească lumea? ... de parcă așa nu ar vorbi... E de preferat o existență de greață zilnică?

 Ce tristețe! ... mă ia cu greață numai când mă gândesc.

Tristeți de zi cu zi

De obicei merg mult pe jos. Și mereu grăbită. Sincer, habar nu am de ce sunt mereu grăbită... De obicei sunt punctuală fără să mă grăbesc, dar cred că undeva într-o viață anterioară am fost fugară. Prea alerg. Nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta, dacă nu am timp de pierdut așteptând ceva sau pe cineva. Deci nu mă uit nici la oameni. Poate numai la cei care vin exact în fața mea... și poate nici la ăia că mereu sunt cu gândul aiurea.
Azi, pentru prima dată după ... nu îmi mai aduc aminte cât timp m-am uitat la oameni. Am mers agale și m-am uitat la oameni. Și am ajuns la o concluzie neagră: în vreo 4 km, cât am belengherit eu până acasă, nu am văzut nici un om râzând. Nici măcar unul! Ba, cred că aș putea spune că nu am văzut nici un om zâmbind, măcar. Era început de week-end totuși, ... măcar pentru unii! Se presupune că ar trebui să fim mai relaxați, mai senini. Da' de unde! Numai frunți încruntate, chipuri îngândurate, capete plecate.

Doamne, suntem un popor de triști sau fericiții nu merg pe stradă?