luni, 30 martie 2015

Viața la bloc - Măturatul, bată-l vina


În blocul meu au contractat o duduie care să măture din când în când. De spălat nu am văzut-o vreodată spălând de mai bine de 1 an jumate de când m-am mutat aici. Sincer, nici nu cred că s-a spălat, dacă e să judec după cum arată cimentul. Hai că până la urmă nici n-ar fi nevoie să spele așa des, că apa-i scumpă, nu? Dar în mă-sa mare, o fi atât de scumpă că nici nu poți stropi sau uda nenorocita aia de mătură? Mă și îndoiesc de faptul că mătura aia o fi văzut apa vreodată. Poate când plouă afară o mai atinge Dumnezeu cu vreun strop. Să te ferească sfinții să te nimerești când mătură ea că îți trebuie mască de gaze. Noroc ca sunt geamurile care se pot deschide pe casa scării că altfel am muri asfixiați la cum dă cu mătura. Zici că are ciudă pe ea, mătură în dușmănie, de zboară gunoiul 5 metri la fiecare acționare a instrumentului. 
Nici asta nu ar fi vreo problemă. Ce mă enervează cel mai tare e ... cum arată preșul meu de la ușă după fiecare partidă de măturat. Am o mochetă care e în permanență plină de ghemotoace de păr și praf după ce mătură cucoana asta. Măi, eu sincer nu știu dacă e chioară sau chiar o doare în pix, ori o face dinadins. E un sac cu niște resturi de ciment între ușa mea și a vecinilor din stânga, care zace acolo de vreun an. Mă tot uitam că era praful pe sacul ăla de 2 degete, cel puțin. o dată nu a dat cu mătura pe el. Să îl scuture, măcar. Dar pe preșul meu, nimerește de fiecare dată. Și de fiecare dată am pe el floace de prin nu știu câte alte blocuri sau de prin cine știe câte capete din cartier. Al dracului dacă îl ratează vreodată. Norocoasa de mine! Am zis că o să îmi pictez pe preș: ”Fentează-mă de data asta”
Știu, dacă nu-mi convine, să mă mut la casă. Ei, bine, nu mă ține punga.

duminică, 29 martie 2015

Ferește-mă Doamne de ai mei, că de străini mă feresc singur

Azi dimineață la cafea, ca de obicei când am timp, am zis să pornesc și eu calculatorul să citesc știrile (aka e-mailuri și Radio Șanțul Facebook). Aveam un mesaj de la un fost coleg de facultate (altă secție), bun prieten, cu care am niște amintiri faine de când eram studenți. Băiat isteț, cu simțul umorului și toate cele. Mă întreba dacă vreau să îi fac și lui o traducere în engleză că știe el că eu știu engleză. Ok, i-am zis, dar vezi că engleza mea nu e foarte bună, dar trimite textul că eu văd și îți spun dacă mă țin curelele sau nu. Mi l-a trimis. Erau numai vreo trei fraze, deloc complicate, din care am dedus că cineva voia să informeze conducerea unei firme de abuzurile unui grup de români asupra celorlalți lucrători români din firma respectivă. L-am întrebat unde e. În Anglia. Lucra la firma cu pricina. N-am mai întreba cum dracului a ajuns acolo, că eu îl știam inginer, bien, merci, cu nevastă și copii, bine aranjat. Astea nu mai sunt vremuri în care să te minunezi că pleacă lumea la muncă afară.
Mi-am adus aminte de o discuție asemănătoare în care un român povestea cum că patronul englez știa că unii români, cei mai vechi, sau cei care aduceau ”prospături” luau procent din salariul celorlalți. I-am spus faza. Și i-am spus sa aibă grijă. Respectivii le cer țigări și alcool, chipurile în numele șefului (Mă îndoiesc că e ceva pentru englez), plus amenințări cu bătaia, cereri de sute de lire pentru te miri ce minciuni. Omul nu prea știe engleză, din câte îmi dau seama, și îmi închipui în ce situație cumplită se află și el și restul. Și aici intervin samsarii, gunoaiele pe care unii le numesc oameni, paraziți care se hrănesc cu slăbiciunea altora. Stau și mă întreb, cum dracului poți să fii atât de jigodie cu amărâții din țara ta? Că mă îndoiesc că a plecat vreunul de bine de acasă.
Apoi mi-am adus aminte de propriile-mi experiențe cu românii și am ajuns la aceeași concluzie ca atunci: te descurci mai bine cu străinii decât cu ai tăi. 

1 an, 6 luni și 4 zile


Atât a trecut de când am fost ultima dată pe aici. Sunt convinsă că sună mult mai bine ”9 săptămâni jumătate” sau mai știu eu ce alt titlu de film cu zile și săptămâni.
Nu știu dacă m-am întors ca să rămân. Ziceam cândva că poate o să mă întorc într-o zi cu chef de scris … nu știu cât m-o ține, dar aștept pân' m-o trece, ca să parafrazez maimuța când vorbea de cheful de muncă. … pentru cine nu știe, circula când eram eu studentă un desen cu o maimuță prăbușită la propriu de lene care spunea: ”Când m-apucă cheful de muncă mă așez cuminte într-un colț și aștept pân' m-o trece.” Așa și eu cu scrisul. Poate vă pun și poza cu maimuța într-o zi. Știu sigur că o mai am pe undeva.
Mulțumesc celor care mi-au trimis mesaje, îngrijorați. Îmi cer scuze că nu am putut să vă răspund nici măcar pe privat să vă spun că sunt totuși vie și că a fost doar un moment de răscruce și aveam nevoie de timp să asimilez ceea ce mi se întâmplă și să iau măsuri. De asimilat, am asimilat. Măsuri? Mai greu la capitolul ăsta.