sâmbătă, 29 iunie 2013

Cu fasolea la control

De ceva timp am niște gingii sensibiloase rău. Dentistul mi-a recomandat o apă de gură. Ok, bună, rezolva problema ... pentru un timp. Apoi reveneam la aceleași oi. Când i-am spus că problema revine ... ori s-a făcut că-i surd, deși i-am repetat de câteva ori, că neprimind răspuns, m-am gândit că nu a auzit, dar mi-am răcit gura de pomană, tot n-am obținut nimic. Dar nu mi-am ieșit din pepeni, pentru că e cel mai educat medic pe care îl cunosc, nici nu mă sperie, că și așa mi-s dragi dentiștii ca sarea-n ochi ... și mai are și niște ochi frumoși rău, de pot să stau cu gura căscată în voie, că mai uit de frică :))
sursa foto
O prietenă, care lucrează în domeniu, mi-a recomandat un tratament care a dat rezultate notabile. Toate bune și frumoase, rezultatele se simt ... și se văd. Care-i problema? Periajul. Defilând eu pe net în studiu de caz, cum să îmi întrețin colții și gingiile mai bine, m-am tot izbit de aceeași problemă:
”Periajul se face cu o periuță moale care să nu rănească gingia”
Măi, mânca-v-ar tata, eu știu că e indicat și am și experimentat, dar n-am rezistat nici o săptămână cu periuța aia moale a voastră, călduros recomandată. E adevărat că mă gâdila bine pe gingii, dar dinții îi simțeam în permanență nespălați, plini de jeg. Simțeam cum se depozita jegul straturi, straturi și nu am mai rezistat, am trecut la peria mea de sârmă. Mi-oi mai răni eu și gingiile, dar măcar pot să dorm liniștită, nu stau să defilez cu limba pe dinți în permanență, doar, doar oi scăpa de senzația aia de nespălat.
Ca și cu pasta de dinți Sensodyne. O fi ea pentru dinți sensibili, dar cred că nu deranjează dintele, pentru simplul motiv că nici nu îl spală. Și în combinație cu periuța de dinți moale ... e bombă ecologică. Eu zic că nici nu ar mai merita efortul să ne spălam pe dinți și să cheltuim banii pe periuța moale și pasta de dinți Sensodyne, pentru că oricum dinții rămân nespălați. 
Dragilor producători ale celor două mai sus menționate, eu, client cu gingii și dinți sensibili, vă recomand călduros să vi le băgați undeva și să nu mai prostiți prostimea.

vineri, 28 iunie 2013

Om

Dintotdeauna m-a intrigat omul ăsta. M-a intrigat pasiunea cu care a făcut pentru țara de adopție mai mult decât fiii patriei. Câți medici români get-beget nu au trecut prin funcții importante în țărișoara asta, dar niciunul nu și-a lăsat o amprentă clară? Niciunul nu a pus interesul bolnavului mai presus de propriul buzunar. Și nu numai medici, corectați-mă dacă greșesc, câți politicieni au lăsat ceva palpabil în urma lor, ceva bun pentru cetățenii țării ăsteia?
Omul ăsta a făcut ce nu au fost capabile nu știu câte guvernări, că le-am și uitat numărul, ba i-au mai pus și bețe în roate, că mergea prea bine în contrast cu restul țării. Nu vreau să-l ridic în slăvi. L-au ridicat alții. L-am văzut în câteva interviuri, îmi pare un om modest și serios. Nu am văzut îngâmfare, lăudăroșenie, nici obrăznicia cu care sunt obișnuită la invitații tv. N-are aerul ăla de: ”Bă, tu știi cine sunt eu?” Păcat că nu învățăm mai mult de la el. …părerea mea.
Domnule doctor Arafat, respectele mele. Aveți calitatea care lipsește multora: cea de om.

joi, 27 iunie 2013

Corigență la romantism

 
Uneori cred că am devenit de un cinism revoltător. Vorbeam cândva cu o prietenă și îi ziceam că îmi e teamă de un singur lucru referitor la înaintarea în vârstă și anume îmi e teamă că o să devin o babă acră căreia nu îi mai convine nimic, căreia nu îi intră nimeni și nimic în voie, care nu mai găsește frumusețe în nimic. O creatură, ca multe dintre femei, de altfel, pe care nimic nu o mai sensibilizează. Rece și posacă. Un fel de soacra cu trei nurori:
”Cât te-ai coace și răscoace,
Dulce tot nu te-ai mai face.”
 
E adevărat că de prin liceu nu am mai fost eu vreo mare siropoasă. Atunci visam cu ochii mari deschiși și oftam și la o adiere de vânt, dar constat că parcă prea am dat în extrema cealaltă.
De curând m-am apucat să citesc ”Scrisori portugheze”, cinci presupuse scrisori de amor trimise de o călugăriță portugheză, Mariana Alcoforado, unui cavaler francez, Noel Bouton de Chamilly, care o sedusese și o abandonase. (Clar, ce credeați că a luat-o de nevastă și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? Nu-s basme, e viață.)
sursa foto
 
”Între sonetele Louisei Labé și cele ale Elisabethei Barrett-Browning, epistolele Marianei Alcoforado se înscriu printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale tuturor timpurilor.” Așa se zice în prefața cărții. (Am prostul obicei de a citi totdeauna prefața sau cuvântul înainte). Ca să nu mai spun că nu numai scrisorile sunt considerate unele dintre cele mai frumoase, dar și ”povestea de iubire” ar fi considerată drept una dintre cele mai frumoase ale tuturor timpurilor. Urăsc cum se face din orice ”o poveste”. Care poveste, mă rog? Că doar ea, se pare, că ar fi iubit. Total și prostește, așa cum fac, de obicei, femeile. El, un ușuratic și un chefliu, după cum se spune, și-a văzut caii în căruță și cu prima ocazie a spălat putina fără să zică ”pâs!”, fugind în Franța unde îmbătrânește lângă soția sa franceză care nu îi dăruiește amor sau urmași, ci ascensiunea până la gradul de mareșal al Franței ... Mai convenabil, nu? (Încă o dovadă a faptului că povestea Cenușăresei e doar o poveste. Doamnelor, nu mai visați!) Deci, despre ce poveste de iubire tot bat câmpii unul, altul? Exact ca în cazul lui Enescu sau Jane Austen de care am vorbit cândva, se fac ”mari amoruri”  din nimic.
Am vrut să dau cu cartea în coș încă de la primele rânduri citite, dar mi-am zis să nu mă las manipulată de prima impresie … că uneori înșală. Mi-am zis că oricum nu sunt decât cinci scrisori. N-o să mor. Ei bine, n-am murit, dar nici n-am reușit să le termin. Mai aveam un pic și o luam în sus pe pereți cu o viteză de-i ziceam Omului Păianjen ”- Puturosule!”. Am citit două scrisori într-o zi, cu chiu cu vai, și m-am obligat să îi mai dau o șansă în altă zi, am citit-o și pe a treia. M-am gândit că poate mă pocnește cumva romantismul. Ași! N-am reușit să o termin. Mi s-a părut boooooooring, cum zice englezul. Nu a reușit să mă sensibilizeze deloc. Ca să mai zic că sunt frumoase epistolele alea … nici gând. Oare așa idiot o fi fost amorul pe la 1600? Ori așa a fost dintotdeauna, așa e și azi, numai că mie nu mi se umple stomacul de fluturi, creierul de inimioare și ochii de stele când îl am în preajmă. Manifestările astea or fi până la o anumită vârstă? Că prin liceu cred că aș fi gustat din plin stilul ăsta, dacă ar fi să mă uit la antitalentul cras exprimat în versurile idioate pe care le încropeam cu spor la vremea aia, visându-mă, cred, urmașa lui Sapho. Atunci eram la unison cu subiectul, după cum se pare. Oi mai fi crescut între timp și, poate, am încetat să mai văd inimioare în orice apropiere și drame în orice îndepărtare … ori m-oi fi acrit deja? 
Dacă vă bate gândul să vă testați nivelul de romantism, puteți citi ”Scrisori portugheze” aici.      


miercuri, 26 iunie 2013

Actorul

 

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viața e un teatru trist.

Actorul a ieșit în stradă,
Să-și cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.

Printre mașini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Și când s-a așezat la coadă
Cu paloș, mantie și scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfială
Mulțimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală
Să ne trăiești Maria-Ta!

Republicani, mă rog, cu toții
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoții
Și se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodată
Și ei văzând cu ochii lor
Întreaga-i față demachiată
I-au aruncat un fel de plată:
Lăsați-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viața e un teatru trist.
                                                       (Adrian Păunescu)

sâmbătă, 22 iunie 2013

Paranoia bolii


Nu am văzut nici o farmacie goală. Sunt o grămadă de locuri unde ai șanse să nu găsești pe nimeni la ghișeu înaintea ta, dar nu într-o farmacie. Farmaciile sunt mereu pline ochi. E adevărat că trec cât se poate de rar pe la farmacie, din fericire, dar nu mă pot opri să nu mă întreb: Oare trăim într-o lume bolnavă cronic, ori suntem paranoici?
sursa foto
Mă duc la medicul de familie din Crăciun în Paște și numai dacă am absolută nevoie. E plin ochi în permanență. Nu doar al meu, toți cei care își au cabinetul în clădirea respectivă. De nenumărate ori am plecat fără să fi văzut medicul, îngrozită de puhoiul de lume care aștepta acolo. Am încercat la ore diferite, m-am gândit că, poate, poate găsesc o oră mai liberă. Ași! E la fel de la prima oră până la ora închiderii. Măi frate, suntem pe moarte? Ori e doar paranoia? Și nu vorbesc acum numai despre bătrâni. Nu sunt numai bătrâni.
Am început să mă lămuresc intrând în vorbă cu unul, altul. O duduie cam de vârsta mea era acolo pentru o diaree de nici o zi. Nu luase nimic. Nici ”tratament de la bunica”, nici la farmacie nu fusese. Venise:”să mă vadă domnul doctor”. Scurt. Alta voia o rețetă. Nici un medicament special, numai nimicuri de răceală și dureri de cap. După haine nu părea că nu ar fi avut bani să plătească un paracetamol și niște aspirină direct la farmacie. Alta voia trimitere pentru analize. M-am îngrijorat. ”Vă simțiți rău?” ”Nu.” ”V-a recomandat vreun medic?” ”Nu.” N-am mai întrebat de ce. Clar nu avea rost. 
Și apoi m-am tot gândit. Poate că eu sunt defecta acolo. Poate că ăsta e normalul. Să mergi la medic pentru orice căcățiș, fie că te doare, fie că nu te doare ceva, nu să faci ca mine, să fugi cât poți. Nu-mi plac spitalele, nici medicii și nu mă duc acolo decât dacă e absolută, dar absolută nevoie. Eu după o vizită la spital plec bolnavă. Poate că nici extrema mea nu e bună, dar nici să mă duc pentru orice rahățel, iar nu mi se pare normal.

miercuri, 19 iunie 2013

Digitalul și hârtia

 
Eu citesc mult cărți în format digital. În ultimii ani nu am mai cumpărat decât cărți pe care le-am vrut cu orice preț sau pe cele pe care nu le-am găsit online, deși sunt extrem de puține astfel de cazuri. Nu e aceeași senzație ca atunci când citești o carte reală, de hârtie, clar, dar după un timp te obișnuiești. Eu, de exemplu, ador sa citesc în pat, iar cu laptopul nu e atât de simplu să mă întorc de pe o parte pe cealaltă :)). Dar m-am obișnuit și nu mă mai incomodează. Acum mi se pare ceva normal. Bine, mi-ar prinde bine o tabletă, ar fi mult mai ușor, dar până când s-o întâmpla evenimentul ... dacă s-o întâmpla, mă mulțumesc cu ce am.
Plus că o carte în format electronic ocupă un spațiu nesemnificativ, pe un disc depozitezi și Biblioteca Națională, dacă vrei, și nici nu trebuie să aștepți până ce vreo editură românească se hotărăște să publice vreo carte pe care vrei să o citești. O găsești pe net sigur în altă limbă. 
OK, acum să nu îmi dați în cap cu drepturile de autor. Ar trebui ca din căciula aia de bani pe care o plătește fiecare individ de pe planeta asta pentru accesul la internet, o parte să se verse în drepturile de autor. Nu, nu o să mă simt rău pentru asta. Am renunțat de ceva ani să mai cumpăr cărți pentru că, fie mă trezeam după ce o citeam că am dat banii pe o tâmpenie, fie găseam câte o traducere de doi lei, ori tone de greșeli de tipar de mi se făcea lehamite, fie nu îmi plăcea hârtia etc. Fiecare cu panca lui ... Acum le cumpăr numai pe cele care mi-au plăcut în mod deosebit după ce le-am citit. Aș enumera numai câteva din favoritele mele, Amintiri din casa morților, de Dostoievski , Frumoasa lui Goya și Pământul tuturor de Ibanez, Cartea de la San Michele de Axel Munthe  și încă alte câteva pe care le-am cumpărat abia după ce le-am citit online, ori de pe la biblioteci.
Am renunțat să mă mai duc și la biblioteca orașului pentru că mă seacă cu termenele lor idioate, cărțile sunt distruse, rupte, murdare, subliniate, cu pagini lipsă etc. plus că dai de câte o madamă acolo care îți strică toată ziua afișându-ți o față din aia de zici că a mâncat numai lămâi o săptămână. Eu pricep că toată lumea are probleme și nu poate să fie numai cu zâmbetul pe buze, dar nici nu înțeleg de ce trebuie ceilalți să suporte problemele unora, când nu au nici o vină. Vor vreun soi de solidaritate? Sincer, am întâlnit o singură bibliotecară ”neacră” sau căreia nu i se părea că e un afront personal faptul că vii să împrumuți o carte. Era o scumpă. Cred că și de aia au desființat edilii biblioteca respectivă. Făcea notă discordantă cu restul tagmei bibliotecarelor.
De-a lungul anilor de citit cărți în format electronic am întocmit o scurtă listă de site-uri care au niște colecții impresionante de astfel de cărți ce pot fi citite online sau descărcate pentru citire ulterioară, după preferință.
Pentru interesați:
1. Guttenberg Project. http://www.gutenberg.org/
 
Un forum pe care găsiți o mulțime de titluri în limba română. O mulțime, fără exagerare. Omenii ăia fac o treabă extraordinară digitalizând cărți. E un pic mai dificil de văzut ce e încărcat pentru că trebuie să defilați prin paginile forumului, dar dacă aveți răbdare, o să găsiți multe, multe chestii faine. Nu necesită înregistrare.

 
5. http://www.sursa.md/index.php/cat/c32_-Sarti-electronice-.html

O colecție bunicică  de beletristică și cărți de specialitate de citit exclusiv online.

Astea sunt doar câteva posibilități pentru cărți în limba română și limbi străine, toate testate de mine. Pentru engleză în special, există tone de posibilități.

luni, 17 iunie 2013

Din ciclul: ”Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul!” Ep.1


sursa foto
S-a tâmpit lumea în goana după Like pe Facebook. Zău, de nu! Fără Like pe Facebook nu se mai poate trăi. Să avem cât mai multe like-uri. Nu contează de la cine, nu contează că ăla nici nu se uită la ce scriem noi. Dă-l în mă-sa! Da' să dea LIKE, că-i întrecere. Care are mai multe.
Azi am dat de un blog care nu numai că te freacă la ”creer” cu fereastra aia idioată de ”Dă like pe Facebook” înainte de a vedea măcar cu ce se mănâncă blogul lui, ba mai mult, atenție, că asta-i tare de tot, îți condiționează accesul la blog. Dai Like? Vezi. Nu dai, aștepți niște sute de secunde. Și îți mai pune și un :))))))) interminabil când îți spune asta, că poate nu te-ai prins că-i prost destul.
Băi, ești tâmpit, ori te prefaci? Ai cumva impresia că faci cuiva vreun favor arătându-i blogul tău?
Doamne, mare ți-e grădina ... și mulți i-au mai sărit gardul!

duminică, 16 iunie 2013

Și dacă mâine va veni …


Azi am vorbit la telefon cu tata. Mi-a zis că la vârsta lui nu-i e frică de moarte și deja nu mai așteaptă nimic de la viață. Și i-am spus că nici eu. Nici eu nu mai aștept nimic de la viață, deși sunt cu peste 30 de ani mai tânără decât el. În orice caz nu mai aștept nimic bun. Cred că am primit deja tot binele care îmi era rezervat. Și am primit din plin. Îmi pare totuși rău că puteam profita mai mult de pe urma lui, dar n-am făcut-o. Regrete tardive… N-are rost să mă cramponez de ce aș fi putut face, dar n-am făcut. Faptu-i consumat. Și totuși nu mai aștept nimic. Mă uit în jur și mă îngrozesc. Mă întreb dacă lumea asta realizează în ce direcție se îndrepată cu pași repezi de parcă ar pierde înâlnirea vieții sale. Mă întreb câți se opresc o clipă să se întrebe ”De ce?”. Mă întreb câți realizează că mergem ca oile în direcția greșită, că drumul pe care ne conduc unul, altul, mai mult sau mai puțini aleși, nu e drumul care ne va scoate din ceață, ci e cel care ne va îneca definitiv. Mă întreb cât de scurtă poate fi memoria oamenilor pentru că constat că uită de la mână pân' la gură, de la alegerile de data trecută, până la cele viitoare, de la razboiul trecut până la următorul, de la tăierea de data trecută până la viitoarea. Cât de tâmpit să fii să crezi că lupul își va schimba năravul până la urmă, deși ți-a găurit deja cojocul de câteva ori? Dar lumea se vaită și îl înjură pe lup de mama focului … până data viitoare. Data viitoare vine lupul iar, zâmbind frumos și ei îl primesc cu brațele deshise, îi ridică statuie, de zici că le-a șters dracul memoria cu buretele și că nu erau ei cei ce jeleau de mama focului și blestemau ca la ușa cortului.
Amicul meu, Don't disturb, îmi tot repetă de ani și ani de zile o chestie pe care eu nu vreau să o accept, refuz să o accept, și anume că oamenii nu se schimbă. Nu, nu vreau să o accept pentru că eu cred că oamenii se pot schimba, dacă vor. Sunt o idioată iremediabil optimistă. Știu că eu m-am schimbat mult de-a lungul timpului, dar el îmi tot repetă că nu m-am schimbat, ci ”m-am educat” să devin altceva, că fondul e același de la început și va fi același până la sfârșit. Și din ce trec zilele, din ce mă uit mai mult în jur, încep să cred că are dreptate. Suntem tâmpiți! Suntem mai orbi decât orbii, pentru că nu vrem să vedem, suntem mai proști decât proștii pentru că nu vrem să știm. Faptul că ne facem că plouă și nu vrem să vedem ceea ce se întâmplă în jur, nu înseamnă că problemele se vor rezolva de la sine, cu toate Legile lui Murphy, … universal valabile.
Nu, noi continuăm să călcăm în aceleași străchini. Again and again and again ...
Lumea e mai interesată de prințișori și pițipoance, de fotbaliști și manechine, jelește că a murit Juan Fernando, ori că Mercedes a fost părăsită cu burta la gură, dar rămâne perfect impasibilă și senină la faptul că mapamondul e tot mai des zgudit de revolte, că FMI ne ia și pielea de pe noi, că cineva din UE ne dictează și cum să ne legăm șireturile, că toate tăierile și reducerile se fac la cei ce au deja prea puțin, că ONU recomandă omenirii să ia în considerare introducerea insectelor în alimentație. Asta îi lasă reci. Aveți cumva impresia că chinezii au început să mănânce gândaci și lăcuste de plăcere? Au început pentru că erau prea mulți și nu mai aveau ce. Și așa au ajuns să mănânce tot ce zboară, merge, se târăște ori înoată. Dar cine vrea să își întunece seninul zilelor cu asta? Nu noi!
Și nu, nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică de viața pe care o întrevăd în ”viitorul luminos” ce ni se construiește.
Dar:
Omenașe, dormi în pace,
Viața dobitoc te face!



joi, 13 iunie 2013

Viața așa cum e: cenușie ... cu ceva sclipiri



Ileana Vulpescu - ”Arta conversației”

                            - ”De-amor, de-amar, de inimă albastră”

Citind cărțile Ilenei Vulpescu m-am trezit pătrunzând în acea atmosferă plăcută pe care am găsit-o în scrierile Anișoarei Odeanu. Nu, subiectele nu sunt asemănătoare, ci stilul, atmosfera creată, monologul, rememorarea unor vieți trecute, analiza, frământările și toată înșiruirea aia de trăiri umane normale și simple, reale, cu care oricare dintre noi ne identificăm. Fără Feți Frumoși, fără Ilene Cosânzene și povești nemuritoare. Personajele pot fi oricare dintre noi. Sunt convinsă că oricine citește ”Arta conversației”se identifică cu anumite trăiri, simte la un moment dat că, parcă, o anume scenă a fost inspirată din destinul său, simte la una cu personajul. Poate de asta are și atâta succes această carte. Ăsta e punctul forte al cărții, în opinia mea: trăirile interioare ale personajelor și modul în care reușește să te atragă în vârtejul poveștii ca și cum ar fi și filmul vieții tale.
sursa foto
Dar, dacă m-ar pune cineva să aleg între cele două, fără nici o reținere aș alege ”De-amor, de-amar, de inimă albastră”. E mult mai profundă, mult mai bine scrisă, mult mai realistă. Dureros de realistă. E cartea timpului prezent. Dacă în ”Arta conversației” acțiunea se termină undeva în comunism, în ”De-amor, de-amar, de inimă albastră” ea continuă în nebunia de după revoluție și e ciudat ce mai seamănă comunismul cu democrația când le vezi puse pe hârtie. ... cu excepțiile de rigoare, clar, dar per ansamblu ... e aceeași Mărie, cu altă pălărie. Nu că noi nu ne-am fi dat seama de asta...
Ambele cărți sunt și o interesantă incursiune în trecut, în epoca interbelică și imediat după Al Doilea Război Mondial. Dezvăluie o lume despre care nu știm mai nimic, o lume cu parfum de epocă până în '47 și radical opusă după venirea rușilor. Și toate acele amintiri din primii ani ai comunismului mă duc inevitabil cu gândul la o altă carte, Inchiziția, de care vă vorbeam cândva, și ajung la aceeași sumbră concluzie: de ce monstruozități e capabilă ființa umană atunci când nu are limite! Și, da, am convingerea că atât nazismul cât și comunismul au fost de fapt  o Inchiziție adaptată. ... cum ziceam: altă Mărie cu aceeași pălărie.
sursa foto
O cititoare o acuza pe Ileana Vulpescu, la un moment dat, că scrie cele mai depresive romane. Hmm! Dacă numești depresie realitatea înconjurătoare, da, atunci poți afirma că scrie romane depresive. Mie nu mi se pare. Cel care are măcar un pic habar despre cum merg, de fapt, lucrurile în această lume, nu îi găsește cărțile depresive. E crunta realitate, asta e adevărat. Realitatea noastră e depresivă, nu cărțile Ilenei Vulpescu.
Scriitoarea afirma într-un interviu că ”Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură ...”, cuvinte care îmi întăresc convingerea că nu e vorba numai de un extraordinar talent scriitoricesc, ci are la bază o experiență de viață mult mai profundă decât ne-am gândi la prima vedere.
 Una peste alta, cărțile mi-au plăcut pentru că m-am regăsit de mult prea multe ori în gândurile și cuvintele eroinei. Cum spuneam și mai sus, am avut de multe ori senzația că scrie despre mine și pentru mine. De fapt, cred că scrie despre și pentru oricare femeie în ”Arta conversației”. Dar prefer ”De-amor, de-amar, de inimă albastră”, deși mult mai dură și cu evenimente mult mai dureroase. Pare mult mai reală.
Încheierea e un răspuns pentru duduia care numea romanele Ilenei Vulpescu depresive: Ileana Vulpescu nu e pentru cei care vor povești cu zâne. Clar!

sâmbătă, 8 iunie 2013

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti ...


Azi am avut ciudata senzație că m-am întors acasă după mult, muuuult timp. M-am întors la vremea când eram de-o șchioapă și când grijile erau ceva de neînțeles, fără măcar să știu ce-s alea, când ziua era pentru joacă și pentru nimic altceva, când uram somnul de după-amiază, și supa pe care mă obliga mama să o înghit, când bunica îmi citea ”Povești Nemuritoare” pe care tata le achiziționase aproape toate, când pozele însemnau mai mult decât cuvintele, când totul era frumos și vesel.
În defilările mele pe net, în căutare de … ceva mereu nou am găsit pe Scribd cărțile copilăriei mele și am pierdut o zi întreagă uitându-mă la poze, reamintindu-mi personaje și povești. Și m-am bucurat ca un copil căruia Moșul i-a adus cadoul mult dorit.
Ciudată chestie memoria! Dacă m-ai fi întrebat acum o zi de cărțile copilăriei mele cred că m-aș fi bâlbâit toată neștiind ce să zic. Nu cred că aș fi reușit să leg două vorbe, dar văzând coperțile cărților înșirate pe ecran, dintr-o dată totul năvălea peste mine cu titluri, cu nume, cu personaje și povești, de zici că totul s-ar fi întâmplat ieri. Îmi aminteam tot, chiar și ce nu apărea pe ecran, dar am plecat în căutarea lor.
sursa foto


1.”Povești Nemuritoare” pe care mi le citea bunica și pe care le-am citit și eu la rândul meu, din scoarță în scoarță, când am început să descâlcesc tainele scrisului și cititului.
sursa foto



2.”Povești cu zâne” – Contesa de Segur, cu Bălăioara, Rozeta, Ursuleț și ceilalți,  de care încă îmi amintesc că era o carte grea, copertată, la pozele căreia m-am uitat ceva timp până am început să citesc și care mi se păreau un pic triste.

 



3.”Fata din Dafin” – pe care prima dată am colorat-o (a se citi mâzgălit-o) până să pot să o citesc.



 

 
4.Colecția de povesti, cărticele cu câte o poveste, cu desene extrem de frumoase și vesele;

sursa foto
 
sursa foto
 
 
5.”Aleodor Împărat” - prima carte pe care am împrumutat-o de la bibliotecă. Eram în clasa a doua, când ne-a dus învățătoarea pe toți să ne facem fișe și i-a spus bibliotecarei că eu citesc bine și că poate să îmi dea o carte cu mai mult text. Am fost așa de încântată și de mândră de mine…  :)) Învățătoarea mea nu mă lăuda niciodată, chiar am avut impresia că nu mă plăcea mai deloc :).



6. ”Povești, povestiri, amintiri” a lui Creangă, cu al lui cucoș nazdrăvan, cu Harap AlbSoacra cu trei nurori, Stan pățitul și Nică, mai ales Nică la poznele căruia râdeam cu gura până la urechi de fiecare dată. Carte pe care am citit-o de sute de ori, cred, și niciodată nu m-am plictisit. Ultima dată, îmi amintesc că am citit-o când mă pregăteam pentru examenul la facultate și făcem analiză pe un text de Creangă ... și mi s-a făcut dor :)


7. ”Anul pădurii”, primită ca premiu la sfârșitul clasei I, care, deși nu era cu povești cu zâne și cu feți frumoși, mi-a fermecat toată copilăria cu pozele extrem de frumoase, cu desenele de mână fermecătoare, cu calitatea excelentă a hârtiei care părea mătase. Adoram să îi mângâi paginile. Pe asta încă o am și o iubesc cu aceeași intensitate ca atunci când eram copil.

Offf! Ce vremuri …


UPDATE:




Și am uitat de ”Zânele din Valea Cerbului”, alte povesti superbe. Noroc că mi-a reamintit Dragoș  în comentarii. Merci, Dragoș.
Apropo, Dragos FRD, de ce link-ul tău duce la pe blog la Nice??