Pentru copilul din voi

Lada de zestre 25

Back in '60

Paul Anka -  The end of the world

 

Istoricești

Mie dintotdeauna mi-au plăcut scrierile de inspirație istorică. Mai puțin istorie modernă și contemporană de care nu cred că am citi 5 cărți. Dar tot ce era cu săbii, cai, domnitori, cavaleri și domnițe, comploturi prin castele, cotloane, codrii și de al de Robin Hood pierduți în anonimat, toate m-au fascinat. Și cărți și filme. Bineînțeles că prima dată l-am descoperit pe Dumas și mușchetarii lui, conți, viconți și cavaleri, apoi Zevaco cu al lui Pardaillan, pe Feval cu ale lui mistere, cocoșați, cavaleri și d'Artagnani, ori maestrul Sienkiewicz cu ai lui ”pani” polonezi. La literatura română am ajuns mai târziu, prin liceu, cred, când, obligată fiind să studiez literatura română am descoperit că unele fragmente din manual erau chiar interesante. Așa i-am descoperit pe Sadoveanu cu ai lui Jderi, Șoimi, Șoimari și Șoimărești, ori Delavrancea cu a lui trilogie care mi-au încântat adolescența. L-am iubit pe Sadoveanu, (deși mi l-a ucis pe Simion) și nu i-am scăpat niciuna din scrierile istorice … dar nici nu i-am citit niciuna din celelalte, nici măcar ”Baltagul”care era lectură obligatorie în școală. Târziu l-am găsit pe Mihnea Gheorghiu cu ”Mușchetarul lui Cantemir”, pe Radu Theodoru cu a lui trilogie, ”Brazdă și paloș”, ”Călărețul roșu” și ”Corsarul”, care, alături de Jderiilui Sadoveanu au devenit unele din scrierile mele favorite. De curând am mai adăugat una, ”Calea robilor” a lui Mihail Joldea.

Comparativ cu alte literaturi, într-a noastră aproape totdeauna moare cineva din eroii principali. Avem o înclinație ciudată spre moarte, spre tristețe. ”Drama din est” cum o numește un prieten al meu de pe alte meleaguri, spunând că noi, esticii, avem o tendință bolnavicioasă de a vedea lucrurile în culori sumbre, de a dramatiza aproape orice. Poate că asta se reflectă și în literatura noastră, ori poate asta e moștenirea genetică primită în urma atâtor secole de drame. Ni s-a întipărit în sânge.

M-am tot întrebat de ce nu se studiază în școală și astfel de scrieri . Să am iertare, dar manualele alea de literatură română nu sunt departe de nivelul de … coșmar. Dar despre asta ... cu altă ocazie.

Oricum, ceea ce voiam să zic e că literatura noastră are un număr bunicel de scrieri care se pot bate de la egal la egal cu marile romane de aventură ale literaturii universale și care ar merita să fie mult mai mediatizate. Chiar dacă Jderii lui Sadoveanu nu sunt vestiți ca mușchetarii lui Dumas, vă garantez că sunt la fel de aventuroși și fascinanți, iar Mârzea al lui Radu Theodoru e la fel de serios, curajos și demn de încredere ca Athos și Nour al lui Mihail Joldea nu e departe de D'Artangnan.

La fel și cu filmele. Cred că oricine ar trebui să vadă seria haiducilor, de exemplu, (Haiducii (1965), Răpirea fecioarelor (1968), Răzbunarea haiducilor (1968), Haiducii lui 7 cai (1970), Zestrea domniței Ralu (1971), Săptămâna nebunilor (1971). Sunt extraordinare. Sau seria cu Mărgelatul. Adevărate capodopere împletind cu succes istoria, aventura, drama, dar și o comedie spumoasă cum numai Toma Caragiu, ori Florin Piersic știu să facă. Sinceră să fiu și eu le-am văzut toate, de la cap la coadă, abia anul trecut (Trăiască Youtube!!!) și am tot stat să mă întreb ce mama naiba o fi fost în capul meu de nu  le-am văzut până atunci. ... o fi vârsta?!

De multe ori mă întreb dacă nu cumva Mama Natură a greșit formula cu mine, dacă nu cumva ar fi trebuit să ies vreun băiețoi, că prea mult mi-au plăcut săbiile și bătăile. Și în cărți, și în filme, dar și în viața de zi cu zi. Până prin liceu mă bătem în parte cu băieții, săream peste bănci mai dihai ca ei, iar la vorbit despre fotbal nu mă întrecea nici dracu'. Apoi m-am mai domolit, dar niciodată n-am fost genul de … prințesă. Uneori mi-era și ciudă...:)

Cu un click prin muzeele lumii II

Vă povesteam mai de mult despre GoogleArtProject, cu muzeele lui. Inițiativă lăudabilă, din punctul meu de vedere, în sensul că ne permite să vizităm locuri de care altfel nu ne-am atinge sau să ne dăm seama dacă merită să dăm banii pe biletul de intrare.

Ei bine, și-au îmbogățit semnificativ colecția de când am trecut eu pe acolo ultima dată. La litera P avem niște palate: Versailles, Palatul de Cristal și Palatul Velasquez sau Royal Pallace din Amsterdam, Hermitage etc. și chiar Casa Albă, dacă vă interesează o plimbărică prin casa lui Obama.

Uneori pe net e mult mai frumos, credeți-mă, vorbesc din experiență. Se întâmplă să ajungi în locul respectiv și să nu arate așa bine ca în pozele de pe net. (Vezi Soare și culoare IV.)

Azi, haideți la Versailles!  Tur virtual

Târziu...

Azi m-am trezit ... sentimentală, așa că vă pun ceva de foc și de inimă albastră:

 

 Rănit la piept de crivațul câinesc,

Ce-mi bandajează rănile cu luna,

Abia acum încep să te iubesc

Când simt ca te-am pierdut pe totdeauna.

Si rănile mereu mă vor durea,

Slăvind întâmpinarea ta târzie

Și-abia acum îți spun ‘iubita mea’,

Când nici nu-ti știu adresa spre a-ți scrie.

Deodată, apa lumii te-a-nghițit,

Deodată am rămas rănit de crivaț,

Gesticulând spre minus infinit

Și construind delicte împotriva-ți

Atunci când totul se-ntâmpla firesc

Ne-mpotriveam ca soarele și luna,

Și-abia acum încep să te iubesc

Când simt ca te-am pierdut pe totdeauna.

Deodată ce spun eu și ce spui tu

Sunt două înghețate limbi străine

Și la hotarul dintre da și nu

Un martor mut mi-ar tot vorbi de tine.

                                                                                                    (Adrian Păunescu - Abia acum)

 

Lecție

De când am început să pricep ceva mai bine cum merg lucrurile în lumea asta (oare chiar pricep?!) am constatat că sunt … dereglată. Ciudată, într-un fel diferită de cei din jurul meu. Nu, nu în genul de superioritate: ”Ah, cine sunt eu!”, ci în sensul acela de a nu împărtăși aceleași păreri, aceleași gusturi, aceleași idei. M-am simțit ca pe o insulă în timp ce în jurul meu toți se plimbau cu barca … iar eu nu aveam barcă. Și de multe ori mă minunam teribil de cum de poate exista așa comuniune de idei între toți acești oameni, dar nu între mine și ei.

Cu timpul am descoperit că nici ceilalți, pe care eu îi credeam în comuniune deplină cu oamenii din jur, cu universul și cu ei inșiși nu erau de fapt pe aceeași lungime de undă, ci numai … pretindeau că sunt, că relațiile și sentimentele nu erau sincere, ci numai pretindeau că sunt. Am descoperit că banalul ”Ce mai faci?” nu e din real interes, ci a devenit un fel de ”Bună ziua” la care trebuie să zâmbești frumos și să spui și tu ”Bună ziua”. Am văzut că în față trebuie să fii numai zâmbet și amabilitate, să aprobi și să susții, chiar dacă după ce interlocutorul a întors spatele îl trimiți la dracu cu tot neamul lui. Că numai aparențele contează, chiar dacă miezul e tot putred, că superficialul a devenit artă, că uniformizarea e lege nescrisă și că părerile proprii mai bine le ții pentru tine … sau le pui pe blog.

sursa foto

Încet, încet, am cunoscut și alți ciudați ca mine, puțini la număr, ce-i drept, la fel de neadaptați la lumea înconjurătoare, care trăiau, lucrau, comunicau, râdeau și împărțeau aerul cu ceilalți, deși nu-i lega decât obligația, nu și plăcerea. Și dintr-o dată nu m-am mai simțit atât de singură. Și am învățat cu ei că dacă vrei să reușești să trăiești într-o lume de prefăcuți, trebuie să înveți să te prefaci. Și că examenul la actorie e mic copil pe lângă cel la prefăcătorie. Pentru că, dacă pe o scenă știi că porți pielea altcuiva câteva ore pe săptămână, la prefăcătorie ți-o lipești cel puțin 10 ore pe zi, 7 zile din 7.

Oare cine a zis ”În Roma fă precum romanii” la asta se referea? Ori în cazul ăsta se aplică mai bine vorba lui Mihail Joldea: ”Între lupi nu behăi ca și capra.”

Mă adaptez căci, dacă vreau să supraviețuiesc, trebuie să o fac, astes-s legile naturii, nu? dar tot există chestii pe care nu pot și nu vreau să le fac:

 - Nu o să te întreb niciodată ”Ce mai faci?” dacă chiar nu mă interesează situația ta;

 - Nu o să îți dau pupici la venire și la plecare, dacă nu îmi ești chiar drag;

 - Nu o să te aprob dacă nu sunt de acord cu tine;

 - Nu o să mă bag în seamă numai pentru a face parte din … turmă.

Dar am învățat să:

 - Zâmbesc radios ca o dimineață de primăvară chiar dacă îmi vine să te iau la palme;

 - Să îmi setez mintea pe ceva frumos în timp ce tu spui numai idioțenii ca să nu fiu ispitită să te contrazic;

 - Să mă mușc de limbă când încep să am mâncărimi de opinii personale care contravin … regulior. Tăcerea e chiar de aur uneori.

În concluzie, LUME, LUME, soro LUME, îți mulțumesc pentru cursul extrem de elaborat pe care mi l-ai oferit. Am încercat să fiu un elev pe măsura profesorului. N-am reușit în totalitate, dar … niciodată n-am fost ”fruncea” așa că nu are rost să sufăr din cauza asta. Poate mai am încă timp ... cine știe, dar, după cum bine știi, e greu să mai înveți calul bătrân să tragă la ham. Singurul meu regret e că nu mi-ai servit cursul ăsta măcar pe la vreo 20 ani, pentru că așa aș fi cunoscut rețeta succesului în viață și n-ar mai fi fost nevoie acum să îmi mușc limba sau să mă gândesc la cai verzi pe pereți când aud inepții. S-ar fi lipit de mine și am fi fost un tot, nu ar mai fi trebuit să îmi tot pun și să dau jos masca. Unii ar zice că, de fapt, m-ai invățat să fiu politicoasă, educată. Nu, soro dragă, nici pe departe. M-ai învățat să fiu o IPOCRITĂ! Nici nu știu dacă să îți mulțumesc, ori să te iau la palme.

Să mai râdem ... 7

sursa foto

Ce mai citim... Lucrurile bune se termină repede

Golful francezului – Daphne du Maurier

M-am învârtit mult pe lângă cartea asta până am reușit să o citesc. Nu mă prindea ”microbul”, dar cum îmi fusese recomandată de cineva cu care împărtașesc aceleași gusturi, nu am lăsat-o.

sursa foto

Ziceam într-o postare, vorbind despre Pacientul englez, că dragostea nu râde totdeauna. Ei bine, cartea asta e încă un exemplu în acest sens. Nu nu e un sirop, nici pe departe, e o frumoasă poveste de viață, despre cum lâncezești o veșnicie într-o existență plicticoasă, superficială, plină de artificial și prefăcătorie, de obligații și încercări disperate de a rupe monotonia și cum, dintr-o dată, scurt și fără introducere, îți trăiești povestea vieții intens și fulminant, cu viteza unui meteorit ce străbate cerul. La fel de rapid, la fel de înflăcărat, ca apoi să rămână doar o piatră. Neagră, rece și tăcută.

Ceea ce am iubit la cartea asta e faptul că e una din acele cărți în care eroina nu e slabă de înger, nu e neajutorată, fragilă, nehotărâtă. Nu e idioată și nici ”handicapată”, nu îl așteaptă pe ”El” să vină să o salveze ... călare pe calul alb, dacă e posibil, (ca aici). Nu. E o femeie hotărâtă, decisă, isteață, o femeie încă tânără, care știe ce vrea, care știe să se adune în fața unei situații critice și să îi facă față.

Așa cum îi ziceam unei prietene cartea mi-a lăsat un pronunțat gust dulce-amar. Dulce pentru că e frumos să crezi că există, amar pentru că ți se reamintește (…nu că ar mai fi fost cazul) că asa ceva e unic și durează puțin.

Una peste alta, cartea e o poveste frumoasă, o îmbinare între viață de familie, aventură și iubire, pe care, după ce am ajuns pe la jumătate, nu am mai reușit să o las din mână, drept pentru care am stat trează până pe la 5 dimineața.

Mirror, Mirror ...

Chestii faine de pe net 3

Dacă vă place parfumul interbelic, sau dacă vreți să știți cum arăta orașul vostru în perioada aia, ori informații despre împărțirea teriotrială, istorie, economia locului  ... sau doar sa va bucurați ochiul cu câteva fotografii de epocă, am găsit un site super realizat de Mircea Ivănoiu și Lidia Gheorghiu-Bradley:

http://romaniainterbelica.memoria.ro/

Alegeți județul ... raionul :) și ... enjoy!



Critica

Cum vă împăcați cu criticile?

Mie nu îmi plac criticile, ”observațiile” sau … ”sugestiile” făcute în mod public. Nu mi se pare deloc constructiv, ci mai degrabă am senzația că cel care critică o face cu singurul scop de a-și demonstra oarecare superioritate și de a-l umili pe celălalt. Pentru că omul se simte superior cănd îl desființează pe altul.

Constructiv mi se pare să corijezi și să oferi sugestii între patru ochi / urechi. Eu, una, te-aș asculta cu mai mare atenție decât aș face-o în fața unei audiențe când simt că mi se urcă sângele la cap și văd negru înaintea ochilor ... de nervi. Plus că te-aș aprecia pentru tact.

 

Să ne înțelegem, mă refer la muritorul de rând, nu la circurile televizate, mă refer la circul nostru de zi cu zi: mame care își admonestează copiii cu voce tare, în plină stradă, ca să vadă toți "nenii și tantile" care trec pe acolo ce monstruozitate a făcut ăla micu', funcționari publici, sau vânzători care au senzația că sunt Dumnezei și își demonstrează eficiența arătând unei cozi de 40 de persoane ce dobitoc e clientul de la ghișeu, oameni care au nevoie de audiență pentru a expune defectele partenerului, colegi care capătă subit voce de soprană când trebuie să îi atragă atenția altuia asupra unei probleme etc.

În opinia mea, dragilor ”critici cu audiență” sunteți niște frustrați și niște dobitoci.

Lada de zestre 24

 Rednex - Hold me for a while (21 decembrie 2000)

"Hold, hold me for a while 

I know this won't last forever 

So hold, hold me tonight 

Before the morning takes you away." 

 

Chestii faine de pe net 2

Am găsit un site canadian interesant. Les éphémeridés d'Alcide. Introduci data dorită și îți dă toate evenimentele importante legate de data respectivă. Da, știu că același lucru se găsește și pe Wikipedia, și încă mult mai elaborat, dar site-ul ăsta e mai simpatic, are o interfață prietenoasă, evenimentele sunt detaliate la rând, unul sub altul, cu fotografii și câteva cuvinte, pe scurt, despre eveniment. Singura problemă ar putea fi faptul că pare să fie numai în franceză, dar pentru cine pricepe, e interesant.

Ce mai citim ... între cruce și crimă

 Inchiziția de Michael Baigent și Richard Leigh 

Cartea e șocantă prin faptele prezentate. Extrem de bine documentată cu date și fapte concrete, citate din scrierile epocii, nebazându-se pe povești și supoziții, ci pe documente rămase din epoca respectivă. E șocantă decadența, corupția, lipsa de moralitate, avariția, cruzimea și lipsa de umanitate a acestei fracțiuni a bisericii, biserică ce, se presupune, ar fi trebuit să propovăduiască iubirea aproapelui, înțelegerea, iertarea, mila etc. Sentimente nobile. Dar cel mai tare m-a șocat să descopăr de ce atrocități este capabilă mintea umană, cât de perfid, crud și insensibil poate să fie omul în momentul în care nu există limite. Bine zicea Abraham Lincoln: ”Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.”

sursa foto

Cartea de față e o călătorie în această lume a întunericului minții umane. O călătorie cronologică care începe anterior formării Inchiziției ale cărui baze sunt puse de către călugărul Dominic, prin crearea Ordinul Dominican, și până în secolul nostru când, deși nesesizabilă, încă există. Contrar impresiei generale cum că Inchiziția ar fi fost eradicată acum câteva secole, ea își continuă activitatea, dar sub o altă formă și o altă denumire (Congregația pentru Doctrina Credinței), neostentativă, pentru că biserica și papatul au pierdut dreptul de a dispune după bunul plac de viața oamenilor. Și cine credeți că a condus Inchiziția nouă începând din 1981 până în 2005 (când a fost ales papă)? Cardinalul Ratzinger ... aka Papa Benedict al XVI-lea.

Lucrarea este excelentă, fiind scrisă într-un stil accesibil, deși abundă de date și evenimente istorice și religioase. E presărată și cu poveștile reale ale unor personaje cunoscute din istoria, știința și cultura mondiale și relația lor cu Inchiziția, cum ar fi: Jan Hus, Cassanova, Napoleon Bonaparte, Cavalerii Templieri, Galileo Galilei, Copernic, Tomasso Campanella, Giordano Bruno și alții.

Metodele Inchiziției nu au fost mai rele decât cele ale lui Hitler și acoliților săi, ori ale lui Stalin și regimurilor comuniste, (ba cred că Inchiziția e posibil să îi fi inspirat pe aceștia din urmă) au fost însă practicate un timp mult mai îndelungat, vreo 6 secole, și sunt mai șocante pentru că vin din partea unei organizații care propovăduia iubirea aproapelui și care, la momentul respectiv deținea monopolul culturii, dar prin acțiunile sale limitează accesul liber la cunoaștere, interzice gândirea liberă și tot ce contravine intereselor sale. Autori ca Balzac, Giordano Bruno, Dumas, Descartes, Flaubert, Hugo, Rosseau, Stendhal, Voltaire, Zola, Gide, Sartre și mulți alții s-au aflat pe lista neagră a Vaticanului, celebrul Index (abolit abia în 1966) ce conținea cărțile interzise, iar mai târziu doar condamnate de către biserică.

Inchiziția papală nu a iertat pe nimeni din cei ce nu s-au supus, ori s-au opus pornirilor ei bolnave, fie ei bogați, săraci, catolici, protestanți, evrei ori de altă religie. Nu Hitler a fost primul exterminator de evrei, el a fost, se pare, doar fiul perfect al Inchiziției. Inchiziția nu și-a iertat nici chiar propriii membri, deși între ei demonstrau mult mai multă indulgență în comparație cu muritorii de rând. Și totuși mulți călugări au sfârșit pe rug sau în camerele de tortură deoarece s-au opus curentului impus de Inchiziție.

Englezii au fost și sunt unul din popoarele pentru care am o mare admirație, dar după ce am citit cartea asta, respectul pentru ei s-a dublat. Ei nu au permis Inchiziției să taie și să spânzure după bunul plac, ba chiar le-au pus nenumărate piedici.

Inchiziția a satisfăcut interesele meschine, avariția, setea de putere și control absolut al unui grup de indivizi care sub masca credinței și la adăpostul oferit de biserică au comis unele dintre cele mai mari atrocități din istoria omenirii. Crime, furturi, minciuni, amenințări, abuzuri de tot felul, teroare și înșelăciuni, manipulare și control toate au fost folosite în folosul propriu pentru a conduce, obține profituri și îndobitoci popoare timp de secole, filtrând până și aerul respirat astfel încât să prevină orice pericol ce ar fi putut să le distrugă starea de huzur.

Cartea merită citită și dintr-un alt motiv, zic eu, mult mai important decât istoria, religia sau delectarea literară. Trebuie citită ca document, ca mărturie a atrocităților de care e capabil un om față de semenul său. Trebuie citită pentru a ști, pentru a ne îngrozi și pentru a nu uita, astfel încât pe viitor să evităm ca astfel de fapte să se mai repete.

Cred că niște citate vor fi cu mult mai concludente decât vorbăria mea, deși, sincer, îmi vine să pun aici jumătate de carte pentru că mi-a fost destul de greu să aleg.

”Unul din primele acte ale Inchiziției dominicane a fost dezgroparea corpurilor ereticilor executați în Albi și arderea lor.”

”Inchizitorul Robert le Petit, de exemplu, deschide drum focului în tot nordul Franței. Într-o împrejurare, în 1239, el prezidează moartea simultană prin ardere a 180 de victime.”

”În 1578, de exemplu, s-a consemnat că un inchizitor s-a adresat colegilor spunând: Trebuie să ne amintim că obiectivul principal al judecății și execuției nu este salvarea sufletului acuzatului, … ci înfricoșarea celorlalți.”

”Inchiziția era interesată de cantitate. Era dispusă să fie îndurătoare cu un inculpat, chiar vinovat fiind, dacă astfel avea posibilitatea să prindă o duzină sau chiar mai mulți alții, necontând că aceștia erau nevinovați. Ca rezultat al acestei mentalități întreaga populație, nu numai vinovații, era menținută într-un stadiu de teroare constantă care conducea la manipulare și control. Și toți, fie că le plăcea, fie că nu, se transformau în spioni. Chiar și cea mai blândă pedeapsă, penitența, era adesea destul de severă. Cea mai ușoara penalizare impusă acelora care se prezentau de bună voie și mărturiseau în timpul perioadei de grație era așa numita disciplină. Până unde permitea decența și clima, ereticul, care confesa, era obligat ca în fiecare duminică să se dezbrace și să apară la biserică cu un băț. Într-un anumit moment al slujbei preotul îl altoia cu entuziasm în fața întregii congregații ˙… Pedepsirea nu se încheia acolo. În prima duminică a fiecărei luni, pedepsitul era obligat să viziteze fiecare casă în care se întâlnea cu ceilalți eretici și, în fiecare dintre ele era din nou bătut. În zilele sfinte, pe lângă asta, se cerea ca penitentul să însoțească procesiunea solemnă prin tot orașul și să suporte și alte ciomăgeli. Acest tip de tratament era impus victimei pentru tot restul vieții, cu excepția cazului în care inchizitorul, care de multe ori pleca, revenea, își amintea de el și îl elibera de sentință.”… Moartea nu îl elibera de penitență. Dacă un om murea înainte de terminarea penitenței care îi fusese impusă, acest fapt era interpretat ca o condamnare divină, o probă că sentința lui nu fusese suficient de severă în ochii lui Dumnezeu. În acest caz oasele defunctului erau exhumate și arse în public. Proprietățile sale puteau fi confiscate în mod legal, iar familia supraviețuitoare responsabilă de penitență ca și cum ar fi fost o datorie ce trebuia achitată.”

”Când ritualul era încheiat (arderea pe rug) urma o parte revoltantă a procesului, distrugerea în întregime a corpului pe jumătate ars, ciopârțindu-l, rupând oasele și aruncând fragmentele și organele într-un nou foc. Acest tip de încheiere oribilă se considera a fi esențial în cazul unui eretic important pentru a se asigura că nu există relicve care ar putea fi colectate de urmăritori clandestini.”

”Eu aș arde 100 de nevinovați, dacă printre ei ar exista un vinovat.” (Conrad Tors, inchizitor, 1233)

”Printre cele mai tenace erezii care au atras atenția Inchiziției se număra și cea a Fraților Spiritului Liber. Se pare că a luat naștere la începutul secolului XII în regiunea Elveției și Rinului superior. În 1212 cel puțin 80 dintre ei au fost aruncați într-o groapă în afara zidurilor orașului Strasburg și arși de vii.”

”În Castilia în decada lui 1480 se zice că mai mult de 1500 de victime au fost arse pe rug ca urmare a mărturiilor false, mulți incapabili măcar să determine originea acuzațiilor ce li se aduceau. Martorii investigațiilor Inchiziției erau păstrați anonimi, depozițiile lor aranjate astfel încât se elimina orice indiciu care ar fi putut trăda identitatea acestora.”

”Închisorile Inchiziției erau supra aglomerate, mare parte dintre deținuți fără a fi fost acuzați oficial de ceva. Puteau rămâne încarcerați timp de mai mulți ani fără măcar să știe ce acuzații li se aduceau. În tot acest timp ei și familiile lor erau privați de toate proprietățile, închisoarea fiind în mod obligatoriu urmată imediat de confiscarea tuturor bunurilor acuzatului începând cu casa și până la farfurii și cratițe. Și în timp ce omul se stingea în închisoare, încă fără a fi acuzat, bunurile sale erau vândute pentru a se plăti menținerea lui în captivitate.”

”Dacă el (condamnatul) se căia în ultimul moment, era ștrangulat în semn de compasiune înainte de a fi aprins rugul. Dacă nu, era ars de viu.”

”Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea Războiul de Independență american și apoi Revoluția Franceză aveau să furnizeze Inchiziției din Mexic un nou motiv de existență. Așa numiții liberi cugetători erau categorisiți ca eretici. Orice făcea referire la recent formulatele Drepturi ale Omului, orice legătură cu gândirea lui Tom Payne sau cu scriitori francezi ca Voltaire, Diderot și Rousseau era considerată ca fiind infestată de ”liberă gândire” și, nesupunere fiind inamica statului și a bisericii.”

”În 1817 a avut loc ultimul proces intentat unui om pentru citirea de cărți interzise.”

”Așa cum se întâmplase și cu Inchiziția din Mexic, cea din Peru a avut cota sa parte de cazuri incomode, mai ales cazuri de preoți care seduceau femeile în confesionar. … În 1595 douăzeci și patru de preoți se găseau în închisoare acuzați de aceeași crimă. Unul dintre ei fiind denunțat de 43 de femei. În general, sentințele proferate contra preoților delicvenți sexuali erau ridicole. Celor mai mulți le era doar interzis pentru o perioadă de timp să mai asculte confesiuni, sau erau închiși într-o mănăstire pentru aproximativ un an. Unul din ei care sedusese 28 de femei și o violase pe o alta în biserică a fost expulzat.”

”Astfel, în 1556 arhiepiscopul ordonă că nu se putea vinde și nici chiar deține cărți în dioceza sa fără să fi fost examinate și aprobate de către biserică.”
”Medicilor le era interzis să continue să trateze un pacient care, după a treia vizită, nu își consultase confesorul. Medicilor evrei le era pur și simplu interzis să practice profesia sub presiunile papei (Pio al IX-lea”

”Foamea, seceta, inundațiile, ciuma și alte fenomene asemănătoare nu mai trebuiau atribuite cauzelor naturale, ci acțiunii puterilor Infernului. Nu numai nebunia, dar până și exploziile de furie sau isteria erau considerate posedări demoniace. Visele erotice erau atribuite vizitelor demonilor. Moașele și tradiționalele înțelepte ale satelor, cunoscătoare de ierburi și capabile să dea sfaturi, erau taxate ca vrăjitoare. Frica și paranoia trebuie să fi fost promulgate până ce au cuprins întreaga Europă ca într-o menghină. Și în această atmosferă de diseminată teroare, zeci de mii, poate chiar sute de mii, vor deveni victime ale asasinatului ecleziastic oficial.”

”Femeia ”e un animal imperfect, înșală mereu. E mai rapidă în a oscila în credința religioasă. E mincinoasă prin natură. E frumoasă, contaminează prin contact și e mortală pentru a se menține. Trebuie să fie învinovățită, pentru practic orice. Toată vrăjitoria vine din excesul carnal de care femeile nu se satură.” (citat din Maleus)

”Exista credința că pruncii născuți morți fuseseră uciși de către moașă ca ofrandă adusă unui demon. Cei deformați, desfigurați, bolnavi sau chiar neascultători erau și ei rezultat al vrăjitoriei moașei.”

”Se poate promite viața unei vrăjitoare, dar viața va fi în închisoare cu pâine și apă. Și nu trebuie să i se spună, când i se promite viața, că va fi închisă, ci să o facă să presupună că va primi o altă pedeapsă, cum ar fi exilul, de exemplu. Și chiar pentru a obține numai această dispensă ambiguă, ea trebuie să denunțe și să dezvăluie identitatea altor vrăjitoare.

”Nu există obligația de a trata onorabil o vrăjitoare și mulți inchizitori cred că … promisiunea de a-i dărui viața trebuie menținută pentru un timp, dar după o anume perioadă ea trebuie arsă pe rug.”

”Pe la jumătatea secolului XVI, protestanți și catolici ardeau vrăjitori nu doi, trei, ci sute, și frenezia asta continuă pentru mai mult de un secol atingând punctul culminant în timpul carnagiului din Războiul de 30 de ani, între 1618 și 1648. Între 1587 și 1593, Arhiepiscopul de Treves arse 368 de vrăjitori, echivalentul a mai mult de unul pe săptămână. În 1585 două sate germane fuseră decimate în asemenea hal încât rămase în viață doar câte o singură femeie în fiecare dintre ele. Timp de trei luni 500 de presupuși vrăjitori fuseră arși de către episcopul de Geneva. Între 1623 și 1633 episcopul de bamberg arse mai mult de 600. Pe la începutul anilor 1600 900 de persoane fuseră arse din ordinul episcopului de Wurzburg, incluzând 19 preoți, unul din proprii săi nepoți și diferiți copii acuzați de a fi avut relații sexuale cu demonii.”

”… la 5 martie 1743, chiar Coustos fuse prins. La 10 noaptea ieșea dintr-o cafenea unde conversase cu 2 prieteni. Afară, 9 agenți ai Inchiziției așteptau cu obișnuitul vagon închis. După ce îi luară spada, îi puseră cătușele și îl duseră repede la palatul Inchiziției unde îl puseră la carceră. Îl lăsară acolo singur timp de două zile, fără să primească vizite, auzind numai gemetele și țipetele din celulele și coridoarele vecine. Într-un final fuse lăsat să sângereze din patru răni timp îndelungat. Când leșină, fuse transferat în celulă pentru a se recupera. După o lună și jumătate, la 25 aprilie 1744, Coustos fuse supus la o a doua sesiune de tortură. Documentele Inchiziției descriu meticulozitatea cu care se observau subtilețurile legale. Astfel, doctorul, chirurgul și alți Miniștrii de Tortură se apropiau de banca unde prestau jurământul Sfintei Evanghelii, pe care puneau mâinile și promiteau să îndeplinească obligațiile în mod fidel și exact și atunci se ordonă ca tortura prescrisă pentru acuzat să fie executată, și dezbrăcându-l de hainele care ar fi putut împiedica execuția adecvată a torturii, el fuse așezat pe eculeus (instrument de tortură) și începură să îl prindă, și el fuse informat de către mine, grefierul, că dacă murea în timpul operațiunii, ori dacă I se rupea vreun membru, sau dacă își pierdea vreunul din simțuri, vina va fi a lui și nu a domnilor inchizitori. Cu această ocazie brațele lui Coustos fuseră trase spre înapoi pe o structură de lemn, dislocând umerii și făcând ca sângele să îi tâșnească pe gură. Se repetă procedeul de trei ori, iar apoi îl duseră în celula sa. Acolo, un medic și un chirurg îi aranjară oasele provocându-i mare durere în tot acest timp. După vreo două luni, Coustos fuse supus unei a treia sesiuni de tortură. Îl prinseră cu un lanț gros peste burtă și îi legară fiecare braț cu câte o frânghie care era întinsă progresiv cu ajutorul unui vinci. Burta fuse grav rănită, umerii dislocați din nou, la fel și încheieturile. După ce un chirurg repuse oasele la locul lor, se repetă tot procesul. Timp de câteva săptămâni după, el nu putu să ducă mâna la gură.”
”În 1910 s-a emis un decret care îi obliga pe catolicii care predicau sau cei implicați în procesul de învățământ să depună un jurământ de repudiere a modernismului, jurământ ce va fi abolit abia în 1967. Diferiți scriitori moderniști au fost excomunicați, iar elevilor din seminarii și colegii teologice le-a fost interzis să citească până și ziarele.”