Ce mai citim… aventuri din tinerețe

Assassin’s Creed – Oliver Bowden

sursa foto

Am văzut un puști jucând jocul Assassin’s Creed. M-a fascinat grafica, acțiunea … ce mai încoace, încolo… mi-a plăcut. Când căutam pe net să îmi mai fac un stoc de cărți electronice, că nu mai avem nimic interesant de citit, hop! să vezi minune, dau de cartea asta. Normal că mi-am pus-o pe stoc. Și m-am apucat conștiincioasă de citit. Nu m-a dat pe spate. Poate am ales prost momentul în care să o citesc, ori pur și simplu nu e cum mă așteptam. Nici nu e de aruncat. Nu! E un roman de aventuri, conspirații, crime și mister, cu eroi tineri puși pe fapte mari. Poate fi o lectură extrem de agreabilă. Poate va fi și pentru mine … într-o zi. O pun la păstrare până atunci.

Este o serie de 5 volume: Renașterea, Frația, Cruciada secretă, Revelația, Părăsit.

Acțiunea primului volum, Renașterea, se petrece în Florența timpului lui Lorenzo de Medici și Leonardo da Vinci. Tânărul Ezio Auditore e singurul bărbat din familia sa care scapă cu viață în urma unui complot pus la cale de … ”prieteni”. Ajutat de un unchi și de Leonardo da Vinci cu care se împrietenește, pășește într-o lume misterioasă, ascunsă muritorilor de rând, o lume a crimei și a comploturilor, a urzelilor politice și sociale. Lumea Asasinilor. Asasinii, sunt o grupare, care, contrar numelui dădător de fiori, luptă de partea binelui. Și cartea devine o împletire a mai multor drumuri și destine, pregătirea tânarului Ezio pentru a intra în rândul Asasinilor și a-și răzbuna familia, apariția de arme care de care mai ciudate, mai interesante și mai mortale, comploturi politice, manipulări ordinare, fresce ale vieții de zi cu zi în Italia secolului XV, totul pigmentat cu personaje interesante, lupte mai mult sau mai puțin cavalerești și istorie.

Fii atent ce-ți dorești ... că s-ar putea să se-mplinească

Dorințe, dorințe … toți avem dorințe, vise, așteptări. Luptăm, ne zbatem, alergăm mereu după câte un vis.

Sunt un om care și-a vânat visele, care nu a avut liniște până nu a încercat să obțină ce și-a dorit. Om care a mers pe principiul ”mai bine să regret că am făcut, decât să mă întreb toată viața cum ar fi fost dacă …”. Nu e cea mai bună decizie, o spun sincer. Pentru că nu totdeauna ”Cine nu riscă, nu câștigă”. De multe ori riști și pierzi. Uneori câștigi. Eu am câștigat, ori așa am avut senzația, dar câștigul nu e ceea ce, de fapt, îmi doream, sau nu e cum credeam eu că e. Și după atâta așteptare, luptă și privațiuni am avut un șoc. Nici cu capul în zid nu puteam să dau pentru că nu mai aveam vlagă. O consumasem toată alergând după ceea ce părea acum a fi fost o himeră. Și singura chestie care îmi bântuia mintea era: ”La ce bun? La ce bun tot efortul și toată așteptarea?” 

sursa foto

Știu cum e să îți dorești cu ardoare ceva și să lupți cu dinții pentru a avea, ca apoi să constați că, de fapt, a fost greșeala vieții tale. E greu să prevezi din start ce va fi, ori cum va fi. Îți faci doar o idee, de multe ori subiectivă, pentru că ești prea înfierbântat de alergătura după vis, esti prea exaltat la ideea că ești pe cale de a-l transforma în realitate, pentru a mai putea fi perfect lucid. Și cu cât dorința și așteptarea au fost mai mari, cu atât ți se învârtește creierul mai tare, iar omul lucid și rațional care erai e substituit de o aiurită cu capul în nori care nu ar vedea minusurile nici dacă i-ar fi lipite de nas. Pentru că lumea pare mai frumoasă când visele se împlinesc și pentru o clipă lași garda jos. Mare greșeală! Da, trebuie să riști, dacă vrei să câștigi. Nu tututror ne ”cade pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”. Riscă, dar riscă în doze mici, ori mari dacă dorești, însă niciodată nu risca totul. Și nu uita că, de fapt, în lumea asta cenușie cel mai bun prieten îți ești tu însăți. Nu îți ignora instinctele, chiar dacă ți se pare o prostie ce-ți spune subconștientul și universul, nu ignora! De milenii ne-am ”domesticit”, ne-am civilizat, dar mai zace încă în noi sălbaticul ghidat de instincte, iar instinctele nu ne mint, dar ochii da, urechile asemenea.

Lada de zestre 23

Led Zeppelin - All of my love

 

 Piesă de pe albumul  In Through The Out Door din 1979 (ultimul album de studio al trupei) compusă, se pare, în memoria fiului de 5 ani al lui Robert Plant, Karac, decedat în timpul turneului trupei din 1977. 

 

Cugetarea zilei:

sursa foto

P.S. Mi-a plăcut tare și nu m-am putut abține să nu o împart cu voi :))))))

Te iubesc cu ochii vineți

Avea mama o colegă de serviciu (se întâmpla pe timpul lui Ceașcă) care era mai tot timpul plină de vânătăi, rezultat al “atenției” deosebite pe care o primea din partea soțului. Și mai șocant era faptul că după ce o bătea, o obliga să se îmbrace frumos, să îl ia de cot și ieșeau la plimbare, ca și cum ar fi fost cel mai fericit cuplu de pe planetă. Culmea, el mititel și slab, ea grasă și frumoasă, de două ori cât el. Mic și-al dracu' cum se zice. Toți vecinii știau ce bătăi mânca individa. Poliția la fel. Soacra, mama idiotului, primea și ea încercând să-i țină parte noră-sii. Și așa  a dus-o femeia ani la rândul … până într-o zi!

sursa foto

Era într-o duminică, nu’ș ce sărbătoare. Și îl apucă iar pe soț cheful de practicat sportul lui preferat: bătutul nevestei. Maică-sa țipa într-una “Las-o, mă, că o omori! Las-o, mă, că o omori!” Încerca și nevasta cu vorba bună, o dată, de două … de nouă, dar, ca de obicei, nu avea cu cine. Într-un moment de nebunie, smulge femeia un tablou de pe perete și i-l face idiotului guler, îi pune rama de gât. Bărbat-su s-a oprit buicmac. Clar nu-i venea să credă că ripostează nevasta după atâția ani. Nu i-a dat femeia timp să se dezmeticească și i-a mai pus vreo două gulere după care a fugit în curte. Domnul soț, dezmeticindu-se începe să urle “**tuți, te omor etc. etc.” și iese după ea în curte. Dar surpriză, femeia nu mai fuge pe la vecini, ca de obicei. Pune mâna pe-un par și se întoarse la el. Și dă-i, și dă-i. Acu’ soacră-sa schimbase placa, unde până atunci striga la fiu-său “Las-o, mă, că o omori!”, acum striga la noră-sa. “Lasă-l, fată, că-l omori!”. Și l-a cocoșat nevasta până s-a răcorit de ani întregi de bătaie. I-a spus clar că dacă, o dată, o mai lovește, îl omoară.

Curajosul, ce-a făcut? S-a dus să se plângă la vecini, a chemat poliția, că l-a bătut nevasta. Nu l-a crezut nici dracul, clar. Toți știau că e invers. Și-a arătat vânătăile, nimic. A venit poliția acasă să îi ia declarație nevestei. Și polițaiul râzând: “Doamna, e adevărat că l-ați bătut cu parul etc. etc.”

Nevasta:“Cum să-l bat domule, eu? Eu sunt femeie să bat bărbații? Doar știți că de ani de zile mă pisează că pe șarpe”.

Concluzia: nu a primit drăguțul de el numai bătaie și orgoliu rănit ci și amendă de la poliție pentru … cum s-o fi chemând … când chemi poliția pentru nimic.

Din cate știu, până a ieșit mama la pensie, respectivul nu i-a mai dat o palma nevestei.

Și mă gândesc eu așa, în prostia mea, dacă femeile ar fi mai curajoase, poate nu ar mai lua atâta bătaie. E adevărat că nu poți compara forța unei femei cu a unui bărbat, și că nici nu e o soluție să ne batem ca chiorii, dar nici să stai ca lemnul când dobitocul îți cară cu nemiluita și să continui la nesfârșit în speranța că se va schimba … nu e nicidecum o soluție.

Nu cred că o relație în care s-a dat o palmă merită continuată. Dacă poți, dă-i înapoi dublu, ca să simtă și el cum e, și lasă-l. Dacă a dat-o pe prima, o va da și pe a doua că doar începutul e mai greu, nu? 

Filme de văzut 8 - Bachelor mother

Bachelor Mother 1939

Sursa foto

O comedie spumoasă avându-i ca protagoniști pe Ginger Rogers (nu, nu e muzical, dacă la asta vă gândiți) și simpaticul David Niven. Totul pleacă de la o confuzie,  iar apoi încurcăturile se țin lanț. Polly e înștiințată că își va pierde slujba după Crăciun pentru că scad vânzările. În pauza de masă surprinde o femeie care încearcă să abandoneze un copil pe scările unui orfelinat. Nu reușește să o convingă să renunțe la idee, iar când copilul începe să plângă, îl ia în brațe. Conform expresiei: ”Facerea de bine ...” știți voi continuarea, acest fapt declanșează o întreagă serie de confuzii, una mai nebună ca alta, care de care mai hilară.
Sincer, de mult nu am mai râs cu așa poftă. Am tot mai des senzția că pe la începuturile cinematografiei știa să se facă adevărata comedie, spre deosebire de perioada actuală în care, de regulă, comediile au ceva limbaj colorat, ceva scene deocheate, ori trebuie să aibă vreun idiot drept personaj. De parcă numai asta ne-ar mai stârni râsul. Bachelor Mother demonstrează că poți să râzi cu poftă fără nici unul din ”condimentele” prezentului.
Filmul online fără subtitrare îl găsiți aici: Link film

Corectitudine? Ce-i aia?

Am ajuns la concluzia că am trăit degeaba. Sincer! Am găsit rândurile de mai jos pe un blog pe care îl mai citesc, mai exact aici.

"Dacă te aștepți ca lumea să fie corectă cu tine pentru că tu ești corect cu lumea ... e ca și cum te-ai aștepta ca leul să nu mănânce carne de om pentru că tu nu mănânci carne de leu."

 ... și prima idee care mi-a venit a fost să îmi dau cu capul în zid. Vorbele sunt perfect adevărate. Și logice, în special în contextul social de azi. Problema e că eu am pretenția să te porți corect cu mine, atâta timp cât sunt corectă cu tine. Dacă nu, la ce mama dracului ne mai chinuim? De ce mai vorbim despre morală, corectitudine, cinste, onestitate, valori etc. etc. etc. Ce sunt astea? Au devenit doar o înșiruire de cuvinte în DEX? Atunci să le scoatem și de acolo, să nu ne mai stresăm creierele învățându-le.

Clar, nu îmi găsesc locul într-o lume guvernată de astfel de concepte. Ceea ce demonstrează că sunt o inadaptată pentru că asta e, de fapt, lumea în care trăiesc.

Spre lumină

Indezirabilul ”DECI”

sursa foto

A ajuns să zgârie pe creier cuvântul ăsta, din prea multă folosire în conjuncturi idioate și de către ”inteligenți” care nu îi pricep sensul, rostul, scopul etc. sau care îl utilizează în exces din motive știute numai de mintea lor creață. Poate au senzația că un discurs în care fiecare frază începe cu ”deci” e mai de efect. Toată lumea fuge de ”deci”, toată lumea are o jenă când foloseste ”deci”. Apare aproape de fiecare dată câte o scuză, sau o vizibilă senzație de disconfort pe chipul vorbitorului. Cred că e numai ideea de a nu fi asociat cu un Marean sau vreo pipiță care își dă ochii peste cap la fiecare 3 secunde.

Fraților, nu mai fugiți de un cuvânt care are un rol crucial în exprimare. Utilizat cum trebuie nu zgârie pe creier. Iar fâstâcelile și scuzele pentru utilizarea lui nu fac decât să înrăutățească situația. ”Deci” s-a născut înainte de tagma inculților care sufocă televiziunile și n-o să cenzurăm un cuvânt pentru a nu fi categorisiti ca idioți prin asociere. Dacă nu vă împăcați cu ideea, practicați exprimarea cu ”în concluzie” și ”așadar”, dar terminați cu scuzele după folosirea lui ”deci”. Scuzați-vă dacă l-ați utilizat greșit, dar nu pentru că l-ați rostit, în cazul în care ați făcut-o corect.

Când a fost ultima dată...?



Am găsit asta pe net și mi-a plăcut tare de tot întrebarea. Mai mult pentru că m-a pus pe gânduri. Sincer, nu mi-am amintit când a fost ultima dată când am făcut ceva pentru prima dată. Nici acum nu îmi amintesc ceva semnificativ. Numai nimicuri. Aș zice că anul trecut când am creat un site cap-coadă fără ajutorul vreunei platforme. Dar cum proiectul nu s-a finalizat din motive de ...  colaborator dobitoc, nu pot să spun că ”l-am făcut”. E neterminat. 

Sau să zic acum vreo 3-4 ani când mi-am făcut primul blog pe care am fost obligată să îl închid din motive ... Astea-s nimicuri!

Trist! Cumplit de trist! Mi-am dat seama că nu sunt altceva decât un roboțel parcă programat să îndeplinească zi de zi același ritual. Cu mici excepții mă scald în rutină, adică exact ce ruginește un spirit, exact ce stinge un suflet. Dumnezeule, cred că ultima dată când am făcut (cu adevărat) ceva pentru prima dată a fost acum mai bine de 5 ani. Cumplit!

Când a fost ultima dată când tu ai făcut ceva pentru prima dată?

Chestii faine pe net 1

”N-am noroc la bani, dar am în dragoste

Tot aia e, tot aia e

Nu mă știu vecinii, dar mă știu belele

Tot aia e, tot aia e”

Am auzit piesa asta la BlueIris pe blog și m-a amuzat tare de tot. Imi plac cei de la Hara, dar de piesa asta nu știam. Habar n-am când a apărut, că n-am găsit nimic pe Google, dar mi-a plăcut. Simpatică.

 

Lada de zestre 22

Roberta Flack - Killing me softly with this song

Lansată în 1972 de Lori Lieberman, devine hit în '73 în interpretarea Robertei Flack care reorchestrează piesa schimbând părți din structura refrenului și finalul. 

De-a lungul anilor piesa va fi interpretată de zeci de artiști, cea mai notabilă fiind versiunea grupului hip-hop Fugees lansată în 1995 care ajunge pe locul 2 în topuri.

 

Idioțenia pe net (partea a II-a)

No, că azi postez de două ori. Nu cred că mi s-a întâmplat, dar titlul mustește la propriu. Nu știu dacă e urmare a postării de mai devreme, ori a alteia, dar am primit un mesaj pe formularul de contact pe care îl pusesem la urgență pentru Dara, formular pe care m-am hotărât să îl și scot, cu ocazia asta, un mesaj de … săpuneală. Am fost trasă de urechi la modul figurat pentru că sunt critică și că înfierez iubirea, că îmi arog ”dreptul la superioritate” (Frumoasă exprimare, nu? De-a dreptul academică.) de către un individ care și-a ales o adresă de e-mail mai mult decât concludentă pasionlove20…@ ….com. Destul de clar ce opinii are, nu?

Vă pun mai jos o copie, iar apoi ... îmi permit să răspund :)):

Iulian,

(fără semnul exclamării după, pentru că NICIODATĂ după o formulă de adresare nu se pune semnul exclamării, ci doar virgulă. … și nici după o formulă de încheiere. Și nu mă adresez nici cu ”Dragă” pentru că asta e o formulă utilizată în corespondența personală NUMAI cu persoane cu care ai stabilit deja un anume grad de intimitate. Ceea ce nu e cazul, nu? Asta ca să vezi ce înseamnă să fiu cu adevărat critică.)

Se pare că numele ăsta, Iulian, e predestinat să îmi scoată peri albi. Mi-a mai trimis un Iulian niște mesaje și s-a crizat tare la un refuz politicos. Oi fi tot tu …?

În cazul în care mai treci pe aici, (deși sincer sper să nu mai ai nici tu neplăcerea și nici eu nefericirea) dacă ai fi citit într-adevăr blogurile mele, sau ai fi înțeles, ai fi observat că eu sunt un acerb critic al meu. Dar știi cum e … mulți văd, puțini pricep. Dacă ți-a scăpat, ai de ales în a mă crede pe cuvânt, ori nu. E alegerea ta, oricum nu mă interesează. Cât despre ce scriu eu aici, cred că e exclusiv problema mea … și a lui Google. Scriu ce vreau așa cum fiecare scrie pe pagina lui ce vrea. Cui nu îi place … trece mai departe. Mie dacă nu îmi place ce văd, am închis și am plecat. Nu mă apuc să îi fac teoria chibritului posesorului de blog doar pentru că nu sunt de acord cu opiniile lui. Oamenii sunt diferiți … nu numai fizic.Și nici nu se schimbă doar pentru că vrei sau le spui tu. E ceva care se numește drept la opinie și care e încă liber, pe ici pe colo. În concluzie, dacă îți face rău ceea ce vezi, soluția e mai mult decât simplă: NU MAI CITI! Dar nu mi te arma Dr. Morală, în propovăduitor de sentimente și deschizător de suflete că nu te prinde rolul, cazi în patetic.

Eu nu înfierez ”cuvântul iubire” pentru că eu nu scriu despre cuvânt, ci despre speciile participante. Cât despre balivernele cu ”suflet minunat” și ”vibrarea” la mesajul ăsta (care e de 2 lei, de altfel), păstrează poezia de genul ăsta pentru una mai dusă cu pluta. ”fata asta” cum zici tu, nu vorbește din cărți sau filme și nici din textele melodiilor de gen, deși unele sunt chiar reușite, trebuie să recunosc.

Și o sugestie amicală, nu te mai recomanada ca ”talentat” cu astfel de mesaje deoarece nu îți relevă nici superioritarea, nici inteligența și nici morala.Doar te faci singur de râs și faci de râs și tot genul căruia, cu siguranță, ești mândru că îi aparții. 

În speranța că pe viitor nu ne vom mai călca reciproc pe bătături,

Cu bine.  (fără semnul exclamării)

P.S. pentru ANONIMI
Nu vă mai obosiți pe viitor. Mesajele anonime zboară direct în cosul de gunoi fără a fi deschise.

Idioțenia pe net (partea I)

Internetul e ca grădina Domnului. Maaaaaaare. Și îi sare gardul oricine.
Mă mai uit din când în când cum aterizează lume nouă la mine pe blog. Și, de cele mai multe ori, mă crucesc, cum zicea bună-mea. Aveam mulți căutători de iubire și doruri. Deja mă obișnuisem cu ei, deși nu aș zice că sunt mare amatoare de subiecte de amor. Cred că erau mai mult femei ... zic eu, că femeile sunt mai sensibiloase, vorba lui Nenea Iancu. Se pare că am scris mult despre amor, deși mă îndoiesc că la modul sensibil pe care îl procurau căutătorii :). De ceva timp aterizează la mine căutătorii de sex. Da, da, de sex. Si ajung exact la cele două postări Sex War I și Sex War II care, cu siguranță, nu o să le satisfacă cerințele ... cu atât mai puțin nevoile :)).

Dar cea mai tare (din parcare, ca să vorbesc în limbajul de ”carter” ... al cercetătorului meu) a vinit di pisti Prut. Vă pun o poză mai jos că nu mă țin curelele să reproduc. E scrisă cu roz bombon, deci nu aveți cum să o ratați. Dar mă gândesc serios dacă nu o fi cazul să îmi trec blogul la conținut pentru adulți. Cu așa aterizări ...
P.S. La gramatică să nu aveți pritenții ... nu, nu pentru că e din Moldova, că și dincoace de Prut geme pământul de ei. La ce dracu' ne trebuie gramatică? Ia uite Marean, Tonciu sau Guță ce bine o duc și fără gramatică, nu? Sau cum îmi zicea un elev acum ceva ani: ”Domnișoară, la ce îmi trebuie mie să învăț franceză, că io mă duc la lopată, la mină.” Corect, nu?

Comentariile și Blogger

Azi am constatat că Blogger mai are o hibă. Noroc că mi-a zis Hapi că nu mai poate comenta la mine pe blog. Îmi mai zisese și Jules, dar nu îmi explicase clar ce și cum, ori eu eram cu mintea în vacanță și n-am priceput. Nu pricepusem de unde mi se trage : ) Dar Hapi a fost clară și la obiect ... că așa-s femeile :)) În principiu Blogger mi s-a părut cea mai ok platformă. Le-am cam încercat pe toate și cea mai simplă părea să fie asta. Am mai vorbit eu despre asta și pe aici. Ok, e cea mai simplă, dar are și lipsuri. Ca de exemplu la comentarii.  Ar trebui mai multe opțiuni acolo. Adică, din punctul meu de vedere, ANONIMII ar trebui făcuți categorie separată și nu cuplați cu oricine ... Asta pentru ca eu să aleg să nu poată comenta pe blogul meu.

sursa foto

Acum mai bine de vreun an de zile am ales să moderez comentariile, iar la cine poate comenta, din cele 4 posibilități oferite de Blogger,  am optat pentru Utilizator înregistrat (include open ID), pentru că mi s-a părut cea mai permisivă din cele puse la dispoziție, ... dar nu e. Asta pentru că m-am săturat de indivizi, sau individe, care sub masca anonimatului uită de buna cuviință, vin și își pun poalele în cap, ori încep să emită comentarii idioate care nu au nimic de a face cu subiectul postării sau cu blogul. Au impresia că postând comentariu ca anonimi pot orice. E ca în copilărie când dădeam cu piatra să spargem geamul vecinului care ne enerva și o tuleam rapid ca să nu fim prinși. Infantilitate. Comportament de grădiniță, cum zicea o fostă colegă a mea. Nu, nu îmi plac cei care se ascund. Dacă ai ceva de zis, asumă-ți o identitate, asumă-ți responsabilitatea porumbeilor pe care îi scoți din gură ... sau îi scrii. Dacă nu, taci! Sau ca la telefon, când pe la 3 dimineața te trezește câte un apel cu ID ascuns și vreun idiot sau idioată îți spune povești de care tu habar nu ai, sau te bălăcărește fără ca tu să știi de unde ți se trage. Sau chiar dacă a-i ști, habar nu ai cu cine stai de vorbă. Ești un pic în ceață. Mi s-ar părea corect să știu cine mă face cu ou și cu oțet, nu? Ori mă apuc să înjur așa ... fără adrisant, vorba lui Nenea Iancu?

O să ziceți că oricum am ales să moderez comentariile și pot să nu le public. Adevărat, dar tot adevărat e că e degeaba pentru că oricum mi se urcă sângele la cap citind comentariul, chiar dacă aleg să nu îl public, și oricum nu știu cu cine să mă cert că e un anonim ... un NIMENI, deoarece, nu știu dacă ați observat, nesimțiții și ”deștepții” sunt aproape întotdeauna anonimi. Atât sunt de ”curajoși”. Anonimatul le dă aripi și le dezleagă limbile. Se cred Zmei. Dacă îi scuturi un pic, curg tinichelele.

Și mi-e dor, mi-e dor de soare

Lada de zestre 21

Reamonn - Open skies

Lansată la 11 aprilie 2008, în Germania, piesa reprezintă tema muzicală a filmului german Baronul Roșu, film excelent, după părerea mea, despre care am scris câte ceva aici.

Vezi filmul online (pentru curioșii care nu l-au văzut încă).