luni, 31 decembrie 2012

2012, … drum bun, cale bătută! ( ... continuarea o știți voi)


Să fiu sinceră nu prea am motive să regret anul acesta în afară de faptul că am mai îmbătrânit cu un an și am schimbat prefixul, lucru care m-a marcat profund :)). Mi-au cam mers toate cu fundul în sus. De mult nu am mai avut un an așa prost pe plan profesional și personal. Și colac peste pupăză și cu sănătatea am stat prost. Sper ca 2013 să nu mă facă să jelesc după 2012 și să ajung să zic că 2012 a fost un an excelent. 13-le din coadă mă sperie un pic, ca pe oricare, mai mult datorită faimei rele decât că aș fi eu vreo superstițioasă. Dacă stau bine să mă gândesc nu am avut experiențe neplăcute cu numărul asta, ba din contră, singura dată când m-am izbit de el mi-a mers al naiba de bine. Când mi-am luat carnetul, la sală am nimerit la calculatorul 13. Când l-am auzit pe ăla că zice 13, sincer, îmi venea să fac stânga împrejur și să o iau la sănătoasa, dar mi-a fost rușine. Până am ajuns să mă așez pe scaunul … 13, îmi tremurau deja genunchii ca gelatina, ca să nu mai spun că mă panicasem toată. Ei, n-a fost așa, ba, din contră, mi-a mers perfect. Nu am avut nici o greșeală. De atunci am devenit un pic prietenă cu 13. Sper ca anul ăsta să nu îmi demonstreze contrariul.
Ce-mi doresc pentru 2013? Offffffffff! Zău că nu știu. Să râd mai mult, să mă stresez mai puțin, să-mi fie cei dragi aproape și să să mă bucur de ce mă înconjoară. … OK și dacă ar fi și buzunarele mai pline, ar fi deja perfect. Mercantilul e acolo bine înfipt, nu se dă dus cu una cu două. Până la urmă tot la bani ajung că fără ei nu se poate. Cum spunea și Oscar Wilde:
”În tinerețe credeam că banii sunt lucrul cel mai important în viață. Acum, la bătrânețe, sunt convins.”
Nu știu ce vă doriți voi, dar sper să vi se realizeze visele, să vă fie bine, să vă bucurați cu cei dragi și să vă bucurați de ei. Să fiți veseli, frumoși și cu buzunarele pline. ... cu bani, nu cu pietre. Sau dacă-s pietre, măcar să fie prețioase :))
>:D<

La mulți ani!

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Ce mai citim... Din Bagdad, cu dragoste



”De ce nu mi-am ocupat timpul salvând oameni, în loc de cățeluși? Nu știu, nu contează, dar cel puțin am salvat ceva”

Din Bagdad, cu dragoste e scrisă de un lt. colonel al armatei americane, Jay Kopelman, în colaborare cu scriitoarea Melinda Roth.
sursa foto
Cartea, care prezintă un fapt real, nu e numai aventura lui Lava, ghemotocul de blană care le roade cablurile, șosetele, păturile, sacii de dormit, care le doarme în poală sau face pipi în bocancii tuturor celor care îl au în grijă încercând să îl ascundă de temutul regulament al armatei care spune să nu îngrijești animale din locurile de conflict și să îl ferească de cei angajați pentru a-l ucide. Cartea e un jurnal de război și o frescă a situației politice și economice din Irakul anilor 2004-2005 văzute din punctul de vedere al unui militar și din cel al unui corespondent de război, dar înainte de toate văzute din punct de vedere uman.
 E cutremurător ceea ce citești acolo și, sincer, înțeleg de ce mulți din cei din zonele de conflict nu mai reușesc să se acomodeze la viața de dinainte de a vedea și trăi astfel de grozăvii. 
sursa foto
Și totuși, în toată teroarea aceea, ceva îi ajută să își păstreze mințile: încercarea nebună și colectivă a unui grup adus împreună de război de a salva un pui de câine pe care îl găsesc într-o casă abandonată din zona de patrulare.
Știu, ca locuitor al României, că, pentru noi, un câine vagbond e o problemă și de multe ori e motiv de teamă, și de aici o ură crescândă împotriva bietelor patrupede. Nefericirea e că animalele nu au nici o vină. Vina e a animalelor cu două picioare, așezate în spatele birourilor scumpe, care ar trebui să se ocupe de ei, dar nu o fac, deși UE alocă fonduri special pentru asta. Dar prin țări civilizate e altfel. Nu vezi haite de câini jigărâți și flămânzi bântuind printre blocuri, iar oamenii știu să se bucure de sentimentul de pace pe care ți-l dă mângâierea unui animal.
Dar ca să revenim la carte, Din Bagdad, cu dragoste nu e vreun fenomen literar, dacă vă gândiți să citiți numai supercărți, dar câștigă net prin calitatea de document, frescă extrem de realistă a unei zone de conflict, și, în primul rând, prin sensibilitate, arătând de ce este capabilă ființa umană atunci când pune suflet.
O recomand cu căldură. 



vineri, 28 decembrie 2012

Ce mai citesc lumile


Cum practici cel mai bine o limbă străină? Citind, citind la greu în limba respectivă, printre altele. No, așa că pentru a nu-mi rugini cunoștințele într-o anume limbă, m-am apucat să caut cărți pe net, să vad ce găsesc. După ceva căutări am găsit un site superb, extrem de bine realizat, documentat și aprovizionat, o adevărată enciclopedie a cărților publicate în limba respectivă, cu scurt sinopsis și informații despre fiecare carte în parte. La unele cărți iți dădea chiar și link pentru download sau citire online. Ce mai … o minune. Așa că am pierdut vreo juma' de zi pe site-ul acela citind sinopsis-uri la cărți pentru că de multe ori un titlu înșală, nu-i  așa? Și am luat-o la rând cu categoriile sărind peste audiobooks, știință, concursuri, gastronomie etc. care nu mă încântau, trecând la fantezie, enigme, istorie etc. și a fost totul ok până am ajuns la categoria Literatură străină. Wow! Când am văzut numărul de pagini la categoria aia, 98, am zis că mă apucă primăvara acolo. Dar am avut noroc, n-a fost așa. Am avut noroc pentru că erau tone de siropuri. Deci nu cred că vă puteți imagina cantitatea de cărți de Nora Roberts, Barbara Cartland, Sandra Brown și alte sute de nume de autori pe care, clar, nu aveam cum să le rețin, existau acolo, nume care au în comun un singur lucru: scriu siropuri, cărți din alea de amor, cu coperți cu Adoniși și Afrodite. Nu cred că vă faceți idee câte cărți care au în titlu vampir, stăpânul nopții, imortal sau alte sinonime, am găsit acolo. Mii! Sincer, dacă mi-ar fi spus cineva că fenomenul vampirul a devenit paranoia mondială, i-aș fi spus că e nebun. Nu, dragilor, nu-i minciună. E paranoia la nivel mondial. Eu înțeleg că a avut succes seria făcută după cărțile Stepheniei Meyer, (pe care le-am citit, mă declar vinovată :D ), a mai avut succes și Interviu cu un vampir (Anne Rice, mă declar și aici vinovată :D, am citit și aici toată seria) sau Sookie Stackhouse și încă un serial care nu îmi vine în cap acum … dar pe care nu le-am mai citit ...  îmi ajunseseră deja vampirii :)). Dar de aici și până la invazia de mii de titluri cu vampiri, mi se pare o exagerare, gen sare o oaie în baltă, sar toate după ea. S-a creat un fenomen. Fiecare fată se crede o Bella, o Sookie sau te miri ce mai altă pământeancă amorezată de un el, colțos, frumos și excepțional. Au atâta succes iubirile astea imposibile. Nu ne mai mulțumim cu posibilul? Nu ne mai excită dacă ei nu sunt palizi și cu colți?
Sursa foto
Și altceva. Dumnezeule mare câte siropuri s-au scris prin lumea asta. Eu am văzut numai o parte acolo, și tot m-am îngrozit, îmi închipui dacă le-ar strânge cineva pe toate la un loc, cred că m-ar lovi apoplexia. Câte povești de amor poate scrie un om? Eu am rămas mască de câte ori am văzut numele Nora Roberts și Barbara Cartland acolo și multe altele pe care nu le mai rețin. Cucoanele astea sunt fabrici de făcut siropuri. N-am nimic contra siropurilor, să ne înțelegem clar. Am mai scăpat și eu din când în când în câte unul. Și totuși am rămas cu ochii căscați de ce am văzut acolo. Tone! Nu exagerez. Tone! Tone de titluri care au în componență cuvinte ca: amor, pasiune, destin, foc, inimă, arzător și alte cuvinte din gamă, iar pe coperte doi indivizi, un el și o ea, în poziții care de care mai orgasmice. Scrieri … inutile pentru că sunt convinsă că majoritatea dintre ele sunt de-a dreptul necunoscute publicului. Și îmi zic în prostia mea: Măi, frate, trebuie să fii idiot să încerci să te lansezi pe piața asta. E supra, supra saturată. De ce dracului sunt atât de multe, în comparație cu celelalte? Suntem chiar atât de bolnavi de lipsă de iubire, încât compensăm cu lecturile astea siropoase? Ne trăim fanteziile prin cărți pentru a uita de deșertul din viața proprie? Visăm la ce nu avem? Oare e atât de greu de priceput că ăștia vând cai verzi pe pereți, povești cu zâne? Nu, nu cred că vând povești cu zâne, vând telenovele pentru că toți sunt frumoși, culți, bogați etc. Nu e nici unul prost pe acolo, nu e nici o urâtă, nici un sărăntoc, sau dacă e, se mărită / însoară cu prințul. De ce, dragilor? Urâții și sărăntocii nu au dreptul la povești frumoase de iubire? Iar prințul se însoară cu orfana cea săracă. Zău? Unde? Pe care planetă? În poveștile voastre, poate, că în viața reală nu prea e așa, că ăla nu se dă jos din Ferrari, iar orfănica merge cu autobuzul ... dacă are bani de bilet și pentru ăla. Atunci unde se văd? Pe Hollywood Boulevard ca în Pretty Woman? Hai să fim serioși. Să ne lămurim: mai mult de jumătate din femeile de pe planetă nu-s Miss, nici deștepte, nici bogate, dar, totuși, stau acasă citind siropuri și visând că vine prințul-prinților călare pe Ferrari și le vede zâne? Da, asta e concluzia mea, pentru că, dacă există asemenea cantitate astronomică de lecturi de genul ăsta, înseamnă că asta se cere, altfel editura nu ar fi nebună să piardă bani.
Cu niște ani buni în urmă dacă ziceai că citești Jane Austen, erai luat în râs (nu mai știu cum o fi azi), pentru că povestea vieți de femei … cu happy end, aka măritat cu alesul inimii. Mândrie și Prejudecată era mult sub linia de respectabilitate literară. Dați-mi voie să vă spun ceva. Nu, Jane Austen nu e de prost gust, și nici nu a scris siropuri. A zugrăvit perfect societatea timpului ei, cu moravuri, falsități, suferințe, obiceiuri, bârfe, alergătura după avere, măritiș și titluri. Cine vede în scrierile ei numai măritișul, înseamnă că nu vede mai departe de vârful nasului. Eu i-am citit toate romanele. Nu mi-e rușine să o recunosc. Din Mândrie și Prejudecată, carte atât de desconsiderată de ”adevărații” cititori, l-am adorat pe dl. Bennet. Nu, nu pe frumosul și mândrul Darcy așa cum poate v-ar trece prin cap, nici povestea de iubire dintre el și Lizzy, ci dl. Bennet, cel prins într-o căsătorie pe viața cu o parteneră mult inferioară ca intelect, cu un caracter mai mult decât iritant și care e cauza principală a nenumăratelor situații jenante în care sunt puși eroii cărții. Dl. Bennet care a ales să se închidă în bibliotecă decât să înfrunte capriciile idioate ale unei neveste proaste, dar fudule.
Jane Eyre e și ea considerată literatură pentru slabi? Eu o consider una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din literatură. Dar La răscruce de vânturi? Tess d'Urberville?, Bâlciul deșertăciunilor? Madame Bovary? Romanele "cu dragoste" nu sunt considerate demne doar pentru că sunt "cu dragoste"? Nu, e o diferență mare într un roman de dragoste și un sirop. Siropuri sunt tonele alea de cărți pe care le-am văzut eu pe site-ul acela, (și cele pe care nu le-am văzut), sunt cărțile alea pe care le citești între 2 trenuri, între 2 examene din sesiune etc. și pe care le uiți în minutul în care ai închis cartea.

joi, 27 decembrie 2012

D'ale bloggărelii


M-am tot pierdut în gândiri profunde în ultimul timp. Poate pentru că se mai termină un an și pe mine mă pocnesc melancoliile la sfârșit de an. De fapt cam la orice sfârșit … :) Și m-am trezit întrebându-mă: De ce mi-am făcut eu blog? Păi da. De ce mi-oi fi făcut? Și m-am tot gândit azi-noapte că tot n-aveam somn. Nu, nu din cauza întrebării, pur și simplu n-am somn. Păi cred că l-am făcut din lipsă de ocupație. Nu că aș fi avut ceva de spus lumii, nu că aș fi vrut să intru pe un anume sector de bloggăreală, nici pentru că așa e moda, să ai un blog, ci … pentru că aveam prea mult timp liber la momentul respectiv, timp pe care nu prea aveam cu ce să-l umplu. Adică aș fi avut, dar alternativele nu mă încântau. Voiam ceva diferit. Nici măcar nu am avut habar cu ce o să îl umplu. A fost ceva, așa… ”hai să văd ce iese”. A fost ceva pentru mine, un loc unde să bat câmpii sau să revărs uneori prea-plinul și unde pot să spun totul până la capăt, căci hârtia nu te întrerupe, nu? Comentariile vin după. :)) Cu timpul am ajuns să îmi dau seama că l-am făcut ”după chipul și asemănarea mea”. Ca un pom de Crăciun. Încărcat, și cu ce-mi place mie: roșu, maci și alte cele. Blogul ăsta sunt eu. Nici mai mult, nici mai puțin. Cred că dacă cineva vrea să știe cum sunt, mai bine citește blogul decât să mă cunoască personal. Fața mea induce în eroare, garantat, plus că sunt destule situații în care o să țin pentru mine părerile ”originale” sau o să mă abțin de la comentarii în anumite situații pentru că nu are rost să îmi aprind singură paie în cap. Așa cum am mai spus și prin unele postări, nu toată lumea înghite adevărul. Îți trebuie stomac pentru asta. Și deși adevărul e numai unul, omenirea, încă de la Adam și Eva, are tendințe artistice de a îl tunde ca pe un tufiș ornamental, lăsându-l mai mult sau mai puțin stufos, în funcție de simțul artistic al fiecăruia. Sunt ipocrită? Poate că sunt. Slavă Domnului, dascălii în domeniu nu-mi lipsesc.
Nu mi-am propus să atrag pe nimeni, nici să am sute de persoane la membri, n-am visat să ajung vedetă, deși aș minți dacă aș spune că nu mă bucur când văd că apare cineva nou pe la comentarii și rămâne fidel. Mă bucur tare. Adică mă face să cred că nu sunt chiar sărită de pe fix, sau cel puțin mă simt bine că nu sunt singura :)) Nu-mi doresc comentarii din obligație, adică să comentezi la mine pentru că și eu am comentat la tine. Dacă eu am comentat la tine e pentru că am avut ceva de spus la momentul respectiv. Dar reciproca nu e valabilă totdeauna. E o prostie, zic eu, dacă nu ai nimic în comun cu respectivul. Deși, trebuie să recunosc, am practicat-o și eu de câteva ori până mi-am dat seama că … că … dacă nu am nimic în comun cu ce postezi tu … mi-e foarte greu să exprim ceva, chiar dacă tu comentezi destul de des la mine. Așa că m-am lăsat păgubașă. Cred că uneori în încercarea de a fi politicoși, devenim ipocriți și zău că nu vreau să fiu ipocrită. Măcar aici. Cel puțin încerc.
Ca și cu blogroll-ul. Am în blogroll doar oameni pe care-i citesc constant, cu care găsesc că am ceva în comun sau care mă acaparează cu ceva. Chiar dacă la unii nu am comentat niciodată pentru că fie au atâtea comentarii încât simt că al meu nu ar mai avea rostul, ori altcineva a exprimat deja ideea mea și repetițiile mă irită, fie postarea aia e bună așa cum e, fără comentarii. E completă. Dar, dacă îi am în listă, e pentru că i-am găsit interesanți, amuzanți, fascinanți, mi-s dragi din X motive etc. Unii au luat o pauză, dar îi aștept pentru că îmi sunt dragi. Mi-a fost greu să găsesc oameni care mă fac să mă simt bine citindu-i. Nu mă mir. Știu că sunt o ciudată. Asta nu înseamnă că cei pe care îi citesc sunt niște ciudați :)), nu, înseamnă că sunt niște oameni de soi pentru că au reușit să mulțumească o ciudată.
Dacă mi-am făcut prieteni prin intermediul blogging-ului? Păi mi-am făcut. Face to face nu m-am întâlnit cu nimeni, dar sunt persoane care mi-au devenit apropiate. În special una.
Am avut și situații în care cineva a citit ceva la mine și s-a dus fuguța să mă pârască la mămuca că nu sunt de acord cu ideea, genul ăla ”în față miere, în spate fiere”, dar nu-i bai, așa mai cunoaștem lumea . Cine are impresia că se ascunde pe net … mare greșeală.
Am rămas oarecum surprinsă să constat că cele mai multe aterizări pe blogul meu se fac prin căutarea exactă a blogului sau numelui. Asta trebuie să mă bucure, nu? În topul aterizărilor accidentale pe blogul meu sunt:
”îmi convine” care aterizează scurt la povestea de amor dintre Enescu și Măruca, deși, cu siguranță, nu e ceea ce ei procură. Care o fi treaba cu convenitul ăsta de îl gugălesc atâția? Cred că e ceea ce le lipsește.
”minciunele”, care cu siguranță sunt vestitele gogoși (mmmm!), dar primesc exact ce zice titlul, niște minciuni mai mici :)) (țeapă!).
Și fumatul, care pare să fie o problemă. Stresează pe mulți. După 1 an, 1 lună și 2 zile încă mai am momente în care aș da … un regat pentru-o țigară și nopți în care mă visez trăgând cu sete, sau fumându-le sudate. Și, sincer, mă gândesc de multe ori să mă apuc iar, dar sunt și zile în care mirosul de țigară îmi întoarce stomacul pe dos și în astfel de zile îmi zic că eram nebună când pofteam la o țigară. Ciudat ne mai joacă feste subconștientul. Am ajuns să cred că un fumător, rămâne ”purtător al virusului” pentru toată viața, chiar dacă se lasă.
Celelalte bloguri … Colțul de joacă, l-am făcut exact pentru ceea ce îi spune numele, să mă joc. Acolo sunt eu, copilul, eu, artistul, partea veselă din mine. Acolo îmi las fantezia și dragostea pentru culori să zburde. Acolo e liniște și pace, fără probleme, fără politică, economie, bani, serviciu, răutate, fără demoni și fără nori.
Blogul de pe Wordpress a fost doar un experiment. Să văd care platformă e mai atractivă. M-am convins și … nu prea mă mai trage ața să scriu pe acolo, deși aș avea multe de povestit, dar îmi lipsește ceea ce e mai important. Cheful. Poate o să se lase dusă Sfânta Lene cândva și o să mai scriu vreo două vorbe și pe acolo.

luni, 24 decembrie 2012

În așteptare ...



Vă doresc tuturor celor care treceți pe aici un Crăciun plin de lucruri frumoase, cu oameni dragi și mâncăruri gustoase. Iar Moșul, oricine ar fi el, să aibă sacul plin cu lucruri care să vă bucure inima și sufletul.

Crăciun fericit!

vineri, 21 decembrie 2012

Să mai râdem ... (2)


”Viața e o boală cu transmitere sexuală și rata mortalității de 100%.”
                                                                                    R. D. Laing

joi, 20 decembrie 2012

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii


Mâine cică se termină. Așa zic ăștia. Au zis și ăia … nu mai contează. M-am tot uitat anul ăsta la cum a crescut progresiv paranoia referitor la sfârșitul lumii. Ca peștele pescarului … ”Uite atât de mare era” și îți arată o lungime care te duce cu gândul la monștri care populau apele pe vremea dințosului T-Rex. 
Am văzut antreprenori construind buncăre enorme … și culmea că aveau și clienți destui, buncăre cu ferestre false în care îți puteai alege priveliștea, adică … mă pot uita pe geam și să văd Golden Gate acum, iar peste două secunde ”zbor”deja în Egipt să mă tolănesc la umbra Sfinxului, să îi admir manicura de peste 4000 de ani, fără teama că o să îmi dea nisipul în ochi, ori că o să îmi intre un scorpion pe geam sau pot să mă uit direct pe Marte că, de, fereastra e a mea, o plantez unde vreau, nu? Dar să nu deschid fereastra că îmi cade priveliștea în cap.
Am văzut familii făcându-și provizii de mâncare, apă și alte cele ”pentru cazul în care, Doamne Ferește …”, provizii mai mult decât suficiente pentru a deschide un mic magazin de cartier.
Am văzut tați antrenându-și copiii, minori, pentru a supraviețui în sălbăticie … ”pentru cazul în care….”, învățându-i să lupte cu topoare, cuțite, bețe și alte arme albe.
Am auzit de la o ucraineancă cum că în Ucraina oamenii se sinucid pe capete ca să nu îi prindă sfârșitul lumii, iar guvernul ucrainean a emis un document prin care informează cetățenii că nu se responsabilizează de ceea va fi să fie și îi obligă să semneze că au luat la cunoștință. Dacă minte ea, mint și eu, deși nu mi-a lăsat impresia că ar minți. Dar chiar și dacă nu ar fi așa, am văzut suficientă paranoia anul ăsta.
Sursa foto
Vine sfârșitul lumii. Brrrrrrrrrrrr! O.K. Și ce? Oricum trebuie să murim odată și odată, nu? Acum că o fi mai devreme, că o fi mai târziu … oricum e. Dacă mă cramponez eu de viață înseamnă că o să trăiesc ca Matusalem? Parcă dacă o fi să mor înainte de vreme se poate întâmpla numai pentru că au prezis maiașii sfârșitul. Pot foarte simplu să merg pe stradă și să îmi cadă o cărămidă în cap și dau ortul popii fără să visez, măcar. Și ca să fiu sinceră nici nu mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care nu mai există nimic din ceea ce mi-era drag și cunoscut. Pentru ce? Am spus-o de atâtea ori, dacă viitorul arată ca în filmele SF pe care le tot aruncă ăștia pe piață, serios că nu am nici o intenție să fac parte din el.
Mă gândeam să mă duc la plajă, să mă prindă ”The End” relaxată și senină. Dacă tot o fi să mor, măcar să mor bine dispusă, că poate mi-o fi mai ușor de suportat smoala din cazan … din Iad, dragilor, că la îngerași nu mai sunt locuri. 
Amicul meu, Don't disturbm-a bine-dispus, ca de obicei:
”La dracu mai dai banii să te duci la mare, zice, că de o fi să fie, vine ea la tine, gratis.”
I-am zis că, totuși, o să plătesc eu dusul, la întoarcere fac blatul, vin cu valul.
Dragilor, vă urez un sfârșit de lume cât mai plăcut și să ne auzim după. Că o fi pe lumea asta, că o fi pe cealaltă, noi sănătoși să fim, că belelele curg gârlă.
Hmmm! O fi internet pe cea lume?

marți, 11 decembrie 2012

Filme de văzut 6 - Divorț în stil italian


Când eram mică nu pricepeam de ce îi plăceau mamei filmele cu Mastroiani. Mie mi se păreau teribil de plicticoase. Și nici el nu mi se părea a fi vreun Făt-Frumos. Eram la vremea aia în epoca amorurilor blonde cu ochi albaștri, adică exact opusul lui Mastroiani. Deși muzica ușoară italiană mă fascina la vremea respectivă, filmul italian nu mă atrăgea sub nici o formă. Mare greșeală! Abia acum îmi dau seama ce am pierdut.
După ce am văzut Divorț în stil italian pot să spun că îl ador pe Mastroiani. Un actor complet, extrem de sugestiv, expresiv, total. Și din ce mă uit mai mult la filme cu el, din ce încep să le dau dreptate celor care îl numeau ”uno italiano vero”.
De ceva timp am dat în patima filmelor vechi, fie ele americane, franceze, italiene, germane sau de orice altă nație. Sunt suspect de dispusă la noi experimente. O fi de vină vârsta? Sau poate că vreau o pauză de la atâtea efecte speciale. Nu mai are nici o importanță. Ceea ce contează e că am fost fascinată de filme la care nu m-aș fi așteptat și dezamăgită de capodopere.
Divorț în stil italian e o comedie spumoasă despre cum poți să scapi de nevastă pentru vecinica tinerică de vizavi, iar Mastroiani e genial în rolul baronului care se încornorează singur, nu o dată, ci de două ori. Există un comic al situațiilor excepțional, iar mimica lui Mastroiani e o adevărată operă de artă. În Căsătorie în stil italian Mastroiani e estompat de frumoasa Sophia Loren, deși reușești să îi admiri calitățile actoricești, dar în Divorț ... strălucește efectiv. E genial. Mi-a înseninat ziua.

Vezi filmul online subtitat aici: link


sâmbătă, 8 decembrie 2012

Iarna dintr-o altă viață III


Eram prin ultimii ani de liceu, acum o veșnicie, la sfârșitul vacanței de iarnă. Eram la țară. În sfârșit aveam și eu vacanțe de iarnă la țară, dar acum parcă nu mai aveau farmecul ăla din copilărie. Acum simțeam frigul :). Și mai erau vreo 2-3 zile până începea școala așa că trebuia să plec, ”să mă pregătesc de școală”. Cum pe seară urma să vină mama să facă nu știu ce pe acolo, am zis și eu, fată bună, să găsească cald. Așa că am făcut focul și am zis să îi aduc și lemne înăuntru, ca să nu mai stea ea în frig. Și am umplut lada de lemne, pe care am postat-o strategic … la gura sobei. Înainte de a pleca am mai băgat câteva lemne și … pe aici ți-e drumul.
A doua zi de dimineață mă trezește mama să mă întrebe ce am făcut la țară. Mă uitam la ea cu ochii cârpiți de somn și nu pricepeam ce vrea la ora aia mică și de ce nu mă lăsa să profit de ultimele mele zile de vacanță. După ce a plecat tata la muncă, mi-a spus. Când ea ajunsese la țară și deschisese ușa, înlemnise. La gura sobei era un morman de jar și totul în cameră era … negru! M-am trezit brusc, de parcă mi-ar fi turnat o găleată de apă rece drept în freză. Mi-a mai venit inima la loc când am auzit că doar camera respectivă era cu probleme, restul casei era în picioare. Așa că unde venisem eu mai devreme din vacanță, am făcut cale întoarsă rapid și am luat și ajutoare, pe soră-mea, ca să nu mă duc cu mâna goală.
În fața casei, în zăpadă, zăceau resturile lăzii și bucăți de lemn carbonizat. Când am deschis ușa casei m-a izbit un miros ciudat, străin, pe care l-am identificat mai târziu ca fiind mirosul de fum dens, miros pe care până și azi îl recunosc dintr-o mie. Am deschis ușa camerei cu pricina și am rămas interzisă. Mama nu exagerase cu nimic. Era complet neagră. Nici un strop de altă culoare. Doar negru. Totul. Dacă Iadul are vreo culoare, atunci ar trebui să fie ca și camera aia. Negru tern, fără luciu. Sec. Mort.
Am început să scoatem totul afară, pături, cearceafuri, perne, covoare, tablouri etc. Pe pereți, unde fusese câte ceva agățat se mai vedeau urme un maro murdar, ceva mai deschise decât negrul dominant. Am făcut focul, că nu se putea altfel, și dă-i și  … spală pereții, că nu se punea problema să se zugrăvească peste afumătura aia. Când a venit mama, seara, dădusem de alb. S-a zugrăvit camera, s-au schimbat covoare, pături, etc. deși tot se simțea mirosul de fum, miros pe care eu l-am simțit ani întregi, de fiecare dată când intram acolo, fie vară, fie iarnă. Poate era numai în creierul meu traumatizat, cine știe…
Cum s-a întâmplat? Habar nu am, dar cred că atunci când am pus ultima dată lemne pe foc, e posibil ca un cărbune să fi căzut din sobă iar eu nu am băgat de seamă. Se mai întâmpla. Cert e că mi-a intrat în sânge de atunci să nu mai văd lemne la gura niciunei sobe.
M-am tot întrebat cum de nu a ars nimic. Dar când spun nimic, e chiar nimic. Nimic cu excepția lemnelor de la gura sobei, deși casa era din lemn, podeaua era toată din lemn, cu excepția unei mici porțiuni la gura sobei unde era ciment, exact unde a fost lada. Deștept ăla care a avut ideea! I-am mulțumi și în culcare și în sculare mult timp după. Iar la două palme de gura sobei era o ușă … normal că din lemn, pe care nu o mai puteai deschide dacă puneai lada cu lemne la gura sobei. Nu am înțeles și nici nu cred că o să înțeleg cum de focul s-a limitat la acea porțiune minusculă de ciment. Cum de nicio bucățică de jar nu a căzut în afara acelei bucăți de ciment? Cum, de …? Cum de …? Atâtea întrebări. Miracol? Poate. Dacă aș crede în miracole, cu siguranță ăsta ar fi unul. Noroc? Cu carul!
Oricum, i-am rămas profund îndatorată tatălui meu pentru lipsa de cavalerism de care dat dovadă în ziua acea când nu a însoțit-o pe mama la țară, și astfel, am scăpat eu cu ”cojocul neargăsit”, ca și mamei, care a făcut tot posibilul să îl țină pe tata departe de locul ”crimei”, inventând povești, până ce totul a fost în ordine. 
 

duminică, 2 decembrie 2012

Lada de zestre 16

"And where were you
When I was hurt and I was helpless
´Cause the things you say
And the things you do surround me."
 
Coming back to life, de pe albumul Division Bell, 1994, ultimul album de studio Pink Floyd.