Meditație

Ce mai citim... La maja desnuda și geniul lui Ibañez

 

La maja desnuda e o pictură a lui Goya. Nimic spectaculos, dacă e să mă întrebați, deși e una din cele mai cunoscute picturi. Dar nu despre pictura lui Goya vreau să vorbesc, ci despre cartea lui Ibañez.

L-am descoperit pe Ibañez în biblioteca unității unde lucram cu niște ani în urmă. Deoarece de acasă până la lucru și retur făceam cam o oră cu autobuzul, o carte mi s-a părut a fi cel mai potrivit mod de a pierde acest timp. Peisajul îl știam deja pe de rost. Am citit prima dată Pământul tuturorcare, departe de a fi o încântare, mi-a stârnit însă curiozitatea îndeajuns încât să îmi doresc să citesc mai mult Ibañez. Și am început să caut. Am găsit una în aceeași bibliotecă. La maja desnuda, publicată în românește ca Frumoasa lui Goya.

sursa foto

Cartea cu un început de-a dreptul plictisitor pe care am aruncat-o de nu știu câte ori, dar pe care am căutat-o tot de atâtea ori + 1, pentru că sunt de o încăpățânare încât și un catâr și-ar scoate pălăria în fața mea, cum ziceam, cartea asta avea să devină, în momentul în care am citit ultimul cuvânt, una din foarte puținele cărți care m-au impresionat profund și pentru totdeauna. O dată în viață am fost profund recunoscătoare catârului din mine care nu s-a lăsat învins de impresia inițială, ci a continuat îndărătnic până a meritat. În general, nu merită efortul.

Începutul e extrem de anost. Mai mult de jumătate din carte nu face altceva decât să prezinte viața de zi cu zi, și ea extrem de anostă, a pictorului Renovales, eroul principal, căsătorit și tată al unei fiice, care, aflat în plină criză a vârstei mijlocii, pare să își fi pierdut suflul și se consumă în tot felul de aventuri obscure, încercând să oprească timpul, să-și recapete tinerețea pierdută.

Și totul decurge monoton până în momentul în care soția lui Renovales moare. Și aici se relevă geniul lui Ibañez. Nu am întâlnit nici un alt scriitor, oricât de cunoscut, de apreciat sau de premiat ar fi, care să reușească să zugrăvească cu atâta măiestrie, claritate și impact, trăirile interioare ale ființei umane. Conștientizarea deșertăciunii, pierderea, greșeala, disperarea, zădărnicia, un milion de sentimente cumulate și amestecate, toate îngrămădite într-un singur suflet, toate redate prin cuvinte într-o așa manieră încât te simți conectat printr-un un fir invizibil la sufletul pictorului. Simți ca el, te prăbușești odată cu el, zâmbești melancolic unei amintiri de mult duse, odată cu el. Nu știu dacă e pură artă scriitoricească sau e extrem de fină cunoaștere a laturii emoționale umane, dar știu că nu am trăit atât de intens nici o carte, nu m-am simțit atât de în pielea personajului nici când, copil exaltat fiind, citeam aventurile lui Jules Verne, sau când mă visam ”frate”cu Winnetou.

"I'll fuckin do it, darling!" (Lada de zestre 12)

"Empty spaces,

What are we living for?

Abandoned places,

I guess we know the score..

On and on

Does anybody know what we are looking for?"

 Nu ascultasem încă toate piesele lui Queen când am decis că pentru mine Queen reprezintă în primul rând The show must go on. Și așa a rămas și după ce le-am ascultat pe toate. E ceea ce ascult la nesfârșit când simt că mă prăbușesc. Ascult până mă ridic. Și mă ridic de fiecare dată. Nu știu dacă să spun: "din fericire" sau "din nefericire".
Deși piesa asta nu a fost No.1 în nici un top, e No.1 în cel mai important top: al meu.

Îmi amintesc de vara lui '92 când la Universitate se auzea Queen la orice colț, la fiecare pas. La fiecare stâlp câte un bișnițar cu o cutie de carton plină cu casete audio de vânzare și un casetofon cu două boxe, dat la maxim,  din care se auzea Queen. 

A 12-a piesă (și ultima) de pe albumul Innuendo, lansat în 1991, The show must go on a fost ultima piesă înregistrată de Freddie. A fost cântată live pentru prima dată abia după moartea artistului în The Freddie Mercury Tribute Concert în aprilie 1992. Datorită problemelor de sănătate ale lui Freddie nu s-a putut filma un videoclip pentru piesă, ci s-a realizat un montaj din videoclipurile trupei filmate de-a lungul anilor.

sursa foto

Iubiri de-o viata II

 

Cred că toți ați observat paranoia mea cu macii. Nu ar fi nici prea greu de ratat, de altfel, ar trebui să fii cu adevărat chior să nu observi.

De ce maci?

Sinceră să fiu, nu cred că aș ști să spun de ce. E unul din acele multe lucruri care îmi plac pentru că ... îmi plac, fără a exista un motiv aparent. Doar îmi plac. Îmi plac dintotdeauna. Poate pentru că au roșul acela viu care mie îmi pare a fi sursa vieții. E sânge, cald, deci viață. Culoarea preferată. Poate e fragilitatea aparentă. Deși poate înfrunta vijelii, lasă senzația că se va sparge în mii și mii de cioburi dacă îl atingi, sau că un simplu suflu o să îl zboare. Ciudat e că îmi plac doar macii de câmp, cei sălbatici, cei cultivați nu mă încântă mai mult decât o face oricare altă floare, deși sunt la fel de roșii. Poate aspectul delicat al petalelor, fragilitatea lor? Habar nu am, dar știu că mă extaziez toată la vederea unui terasamet de cale ferată mirosind cumplit a motorină, dar presărat cu maci. Ca un copil care primește jucăria preferată. Sunt cu gura până la urechi, toată numai un zâmbet tâmp, chestie care derutează orice om normal și se întreabă dacă oi avea toți piticii la mansardă. Poate doar margaretele îmi mai dau un fior asemănător. Am gusturi extrem de nerafinate, știu. :) Mereu m-am înconjurat de flori, niciodată însă nu am reușit să mă înconjor de maci. De fapt, abia anul ăsta am reușit pentru prima dată să fotografiez o floare de mac. E ciudat cum o iubire atât de mare se poate concretiza atât de târziu. Miros îngrozitor, dar îi ador. Cresc în locurile cele mai idioate cu putință, dar nu le place în ghiveci. Nu am rupt niciodată o floare de mac pentru că mi-e teamă să o ating, mi-e teamă să o distrug. Știu că am fost cu adevărat fericită în ziua în care am descoperit că un mac de câmp se rătăcise în grădina mea. L-am îngrijit ca pe ochii din cap. Și, da, cred că sunt puține lucruri în lume mai frumoase decât un câmp verde plin de maci.

Miere

Iubiri de-o viață I

Roșul a fost culoarea mea încă din fragedă pruncie. Orice să fie, dar să fie roșu. Închipuiți-vă un ghemotoc îmbrăcat complet în roșu … mereu. Nu era roșu? Erau crize. Așa că biata mama a renunțat după un timp să mai încerce să îmi arate că lumea e plină de culoare. Pentru mine exista numai ”rrroșu”. Îmi amintesc perfect haine de când eram numai de-o șchioapă, toate roșii, bineînțeles. Încă reușesc să văd cu ochii mintii ghemotocul îmbrăcat în paltonaș evazat, roșu, cu guler lat de blăniță albă și nasturi albi de metal cu un oarecare model, cu cizme roșii și fes ... roșu, bineînțeles, așteptând în hol ca tata să ne tragă cu sania, sanie care era …cum altfel, decât roșie?

Paranoia asta a durat până la vârsta când am început să conștientizez, să înțeleg că ceilalți se amuzau copios pe seama mea și a pasiunii mele pentru roșu. Asta m-a marcat, cred. M-a făcut să îmi fie rușine de pasiunea mea și să evit să mai fiu subiect de amuzament pentru adulții din preajmă. Adică, mi-am înnăbușit frageda pasiune și am început să port alte culori, fără să îmi mai pese ce și cum. Apoi a fost generala și liceul cu epoca de negru, perioadă aflată sub sloganul:”Be cool, be black!”

Dar totdeauna unde a fost foc, rămâne cenușă. Adult, am revenit la veche iubire, chiar dacă nu cu aceeași fervoare și nici cu aceeași ostentație ca în copilărie. Acum ne iubim ponderat, dar la fel de pasional, eu și roșul.

Și o mărturie din epoca în care mama încă nu se declarase învinsă în războiul cu roșul și-mi trântise o rochiță turcoaz și o fundă roz (din spusele mamei, iar eu o cred pe cuvânt).

Nu-i așa că mi se citește încântarea pe ochi? :)))))))) Dacă mi-ar fi cântărit cineva buza, cu siguranță avea 1 kil.

Lada de zestre 11

... "And the night when the cold wind blows,

No one cares, nobody knows."

The Ramones - Pet Sematary 

Piesă lansată în 1989 și inclusă pe albumul Brain Drain, a fost scrisă pentru adaptarea cinematografică a romanului cu același nume al lui Stephen King, Pet Sematary