Mărțișor

Sper ca 1 Martie să vină cu soare și căldură atât afară cât și în sufletele voastre. O primăvară frumoasă vă doresc tuturor. Un pup mare și o zi superbă.

 

De râsul râsului …

Iar m-am chinuit să învăț să merg pe bicicletă. Da, rupeți-vă de râs, că aveți de ce. Până la vârsta asta nu am reușit o chestie pe care puștimea o prinde într-o juma' de oră.

Ce am reușit azi? Păi să vedem …

1. Am reușit să nu îmi rup gâtul, ceea ce e o mare reușită;
2. Am reușit să mă întorc acasă întreagă și pe picioarele mele;
3. Am reușit să am un miliard de vânătăi, dar nici o rană deschisă, doar o julitură mică, ceea ce e un lucru foarte bun. Nu exagerez deloc când spun că de la genunchi în jos nu prea ai mult spațiu unde să pui un deget și să nu doară. Și încă nu se văd toate vânătăile. Mâine se vor etala în toată splendoarea lor;
4. Am reușit să îmi aranjez părțile moi de așa natură încât mă strâmb mai ceva ca o maimuță când trebuie să mă așez. Prima dată am căzut pe stânga, de am crezut că mi s-a aplatizat fundul subit. Și ca să fie treaba, treabă și copiii morți de foame, a venit și drăgălașa de bicicletă să îmi țină companie, căzând exact deasupra mea. Dar eram fericită că nu schiopătam decât de un picior. Păi s-a gândit Ăl de Sus să fie comunist și să nu se supere stânga, așa că am căzut și pe dreapta. Și de parcă nu ar fi fost de ajuns căzătura, o singură gramadă de măracini era pe toată marginea aia de drum, una singură, ei, bine, acolo mi-am plantat eu fundul cu forță. Cel puțin însoțitorul și instructorul meu a fost atât de amabil încât nu s-a spart de râs în momentul ăla. Râdeam eu ca apucata, el m-a ridicat cu delicatețe din mărăcini, de zici că ar fi ajutat vreo prințesă să se ridice de pe jilț și a început să îmi extragă tacticos țepii din fund, fund pe care deja nu îl mai simțeam că era tot amorțit. De căzătură, de înțepături … dracu știe, dar eu nu-l mai simțeam. Oricum ultimii țepi, vreo 10 la număr, i-am scos abia acasă, la duș, dar am fost elev silitor și am continuat încă vreo oră și ceva de la episodul cu țepii.

Dar NU am reușit să merg pe bicicletă, nici de data asta. Sunt complet antitalent. Nu antitalelt, aniti-abilități minime. Reușesc doar să îmi țin echilibrul pentru câțiva metri, după care …pac!... aterizarea pe o aripă. Cel puțin am învățat să mă opresc înainte de a fi toată împrăștiată pe jos și cu bicicleta peste mine … ceea ce e, din nou, o mare reușită J).

De aia e bine să faci lucrurile astea nebune când ești foarte tânăr. Ești inconștient. Inconștiența te ajută să înveți rapid multe lucruri: să mergi cu bicicleta, cu motocicleta, cu mașina, să sari cu parașuta sau cu coarda … să te căsătorești, să faci copii, că și astea sunt un fel de sporturi extreme J. Nu te gândești prea mult, te arunci și … plutești.

Sper ca mâine să reușesc să mă dau jos din pat și să nu mă dezmembrez ca armurile în desene animate cu zgomot de tinichele împraștiate pe podea, și că o să reușesc să merg ceva mai acătării decât o rață deșelată L.

Dar nu mă las! În week-end sau săptămâna viitoare o iau de la cap. Mama ei de bicicletă! Mi s-a pus pata. Una din două: ori învăț, ori încerc până o fac praf …ori până mă face ea praf pe mine. Mă bag la somn că sunt distrusă.

Cenușiu

Lada de zestre 6

O postare de la Blue Sky mi-a adus aminte de o trupă care făcea furori pe la începutul anilor 80 și sfârșitul anilor 90. Vă mai amintiți de Blondie? Tipa super platinată și cu voce ieșită din tipare? Poate vi-o amintiți cu piesa “Maria”, lansată în 1999, deși eu am ales ”Call me” pentru Lada de zestre.

Lansată în februarie 1980 ”Call me” devine cea mai bine vânduă piesă a trupei și domină topurile fiind No.1 pentru 6 săptămâni consecutiv și pentru patru săptămâni pe locul doi în Top dance. Este tema principală din filmul ”American gigolo” dar apare și pe coloana sonoră a altor filme.

Let’s dance! 

 

Lecție de sinceritate

Crezi că știi cine îți este cel mai bun prieten? Crezi că știi cine te iubește cel mai sincer? Știi cine se bucură într-adevăr că te vede? După ce vezi următorul video să îmi spui dacă mai ești așa de sigur/ă.

 

Te iubesc ... când îmi convine

Zilele astea încotro întorci capul vezi numai semne de iubire, citesti numai povesti de iubire etc. Luna iubirii, nu? Ok, nici o problemă, trebuie să ne mai amintim și de asta J. În fiecare an, în această perioadă se scot de la naftalină iubirile celebre, poveștile de amor ale unora, mai mult sau mai puțin cunoscuți. Nu-i nici asta o problemă, un pic de picanterie … poate nu strică.

E însă o poveste afișată cu ostentație, an de an, când se vorbește despre marile iubiri mioritice și care mie nu mi se pare deloc o iubire așa … de poveste, cum mi-o tot prezintă unul și altul. Mă refer la povestea dintre George Enescu și Maria Cantacuzino, sau Măruca, cum era alintată.

De ce mă deranjează? Păi să o luăm logic și documentat, să nu ne lasăm influențați doar de faptul că s-au cunoscut în adolescență și au sfârșit împreună, că asta nu oferă garanții. Când am citit prima dată viața lui Enescu, concluzia mea referitoare la ”marea iubire” a fost că Măruca a fost o egoistă. După ani și ani, și după ce am mai aprofundat subiectul, am rămas cu aceeași concluzie. Enescu a fost cel care a iubit total, definitiv și necondiționat. Ea, a iubit în funcție de … cum a bătut vântul.

Măruca și-a urmărit ambițiile. Și-a dorit să facă parte din înalta aristocrație și a reușit prin căsătoria cu prințul Cantacuzino. A devenit prințesă și nu a mai renunțat la acest titlu până la moarte. Chiar căsătorită cu Enescu (… într-un final), trebuia să i te adresezi cu titlul de prințesă sau domniță, iar dacă cineva, la telefon, dorea să vorbească cu Doamna Enescu (nu cu prințesa), refuza să vorbească. Obesia pe care a avut-o pentru titlu, deși nu îl avea prin naștere, ci îl obținuse prin căsătorie, mi se pare că o zugrăvește perfect. Se pare că în fața morții ar fi renunțat la titlu, deși nu mi-e foarte clar dacă a fost alegerea ei ca pe piatra funerară comună să fie scris doar Maria Enescu, ea murind în 1969 în Elveția și abia în 1972 fiind mutată în Franța, alături de George Enescu. Mă întreb cum se simte un bărbat a cărui iubită soție insistă să i te adresezi cu numele fostului soț ...

S-au cunoscut când ea avea 19 ani (deci el 17), ea fiind căsătorită cu prințul Mihai Cantacuzino la vremea respectivă, dar încep relația peste vreo 10 ani, devenind iubiți până la moartea prințului (1928). După asta, când în sfârșit ar fi fost liberi să își trăiască iubirea și să se căsătorească după perioada de doliu convenită, surpriză … Măruca se îndragostește de Nae Ionescu, filozoful, mai tânăr cu vreo 13 ani decât ea, căsătorit, pentru care face o mare pasiune timp de … 7 ani. Și atunci vin eu și zic așa: Dacă iubirea pentru Enescu ar fi fost atât de mare cum ni se tot spune, cum de a renunțat la el după atâția ani de relație pentru a se arunca în brațele altuia, tocmai acum când era liberă? Și, se pare că nu a fost doar o pasiune trecătoare. Au fost totuși 7 ani. 7 ani, la sfârșitul cărora Nae Ionescu rupe relația cu ea pentru că se amorezase de Cella Delavrancea. Prințesa face o cădere nervoasă și se desfigurează dându-și foc sau turnându-și acid pe față. (există și o variantă conform căreia … ar fi folosit o cremă pentru albirea tenului.)

Cine e lângă ea în acest timp? Cine îi pătește tratamentul în clinica de la Viena, cine are grijă de ea constant? Enescu!  Și abia acum ea acceptă să se căsătorească cu el, când el avea 56 de ani (ea 58).

Părerea mea? Relația cu Enescu a fost convenabilă pentru Măruca atâta timp cât a fost măritată, cred că era deja ceva care făcea parte din peisaj, îi dădea un sentiment de stabilitate și confort, dar pentru Enescu nu a simțit pasiunea pe care a simțit-o pentru Nae Ionescu. Abia atunci ea a iubit. De ce a acceptat să devină soția lui Enescu, într-un final? Poate pentru că și-a dat seama că nu va exista nici un alt bărbat care să îi fie mai devotat ca el, că nici un alt bărbat nu va mai face din ea centrul universului său așa cum a făcut Enescu.

Ea nu a avut nimic de pierdut în toată povestea asta. Și-a dorit să fie prințesă și a fost. A fost admirată, adulată și iubită. A avut o căsnicie ratată, dar în care a ales să rămână, datorită titlului, poate și datorită libertății pe care o avea, a avut doi copii, a cunoscut pasiunea și, în final, a avut un câine credincios toată viața, ceea ce e un lucru extrem de rar, trebuie să recunoaștem. Nu m-au convins de contrariu nici comentariile sau elogiile unora sau altora, nici scrierile contemporanilor epocii și nici chiar propriile cuvinte ale Mărucăi, care mi-au relevat o persoană frivolă, superficială, plină de orgolii și răsfățată, cu un comportament labil, cu stări și sentimente contradictorii de la o clipă la alta. Cred că pentru ea Enescu a fost un experiment, a fost îndragostită de ideea de iubire, nu de el, fapt demostrat și de ușurința cu care renunța la el pentru ca apoi să se lamenteze în mod patetic sau ușurința cu care renunță la el pentru alt bărbat. 

Se spune că l-a iubit pe prințul Cantacuzino când s-a căsătorit cu el, dar … în luna de miere face o pasiune pentru un sirian care era cazat în același hotel, în timp ce soțul e bolnav în pat. Sau, după ce primește de la Enescu o scrisoare de reproș pleacă val-vârtej în Italia unde are o aventură cu un Lord R. Wow!

Enescu, zic eu că a avut numai de pierdut. A fost prins pentru toată viața într-o poveste de iubire în care a fost doar surogat. A fost înlocuitorul, dar niciodată eroul principal, a fost locul călduț, dar nu suficient de fierbinte ca să iți dorești mai mult. Și-a petrecut toată viața în așteptarea unei femei care atunci când s-a văzut liberă, l-a înlocuit rapid cu un altul. La el, da, a fost iubire, cred eu, iubirea aia nebună și bolnavă despre care citim numai în cărți, dar care niciodată nu găseste un corespondent pe măsură. 

Pentru interesați: Link1, Link2, Link3

Siropăreala de sezon

Că tot suntem înainte de Sf. Valentin, m-am gândit să va îndulcesc un pic ... sau sa vă produc o mare stare de lehamite, după cum e cazul. :)) Așa că v-am confecționat niște cadouri. Alegeți care variantă vi se potrivește. Dacă nu e niciuna pe gustul vostru, am mai multe la noul meu Colț de joacă. Da-ți un click și poate găsiți ceva pe sufletul vostru.

Pentru iubăreți:

Pentru sceptici ... și favorita mea, ca să fiu sinceră :))

Nesfârșit

Filme de văzut 4 - Skins

Am văzut un film, mai zilele trecute. Nu e nou, ci destul de vechi. Așa sunt eu … întârziată J, dar mai bine mai târziu, decât niciodată.

Filmul se numește Skins și a fost lansat în 2002. A fost o adevărata aventură să-l găsesc pe net. Bineînțeles că nu l-am găsit nicăieri de văzut online. Iar de descărcat, abia l-am găsit, cu chiu cu vai, pe un site oarecum sigur.  Măcar bine că am reușit să îl văd acum înainte să mă ia ACTA sau SOPA de guler J. Nu e un box office, iar la noi nici măcar nu a ajuns, de aceea e și greu de găsit și are un subiect care nu prea încântă.

sursa foto

E o dramă. Eu l-aș numi mai mult decât dramă. E o crima împotriva unei nații, o crimă în țara care se bate cu pumnii în piept că este cea mai mare democrație din lume. E povestea vieții de zi cu zi în Rezervația Pine Ridge Indian, în Wounded Knee, South Dakota … of course USA. Rezervație … cum sună asta pentru loc în care trăiesc oameni??? Creat pentru a nu se pierde specia, ca la animale? E unul din acele locuri, în mijlocul a nimic, cu un peisaj dezolant, cu barăci și drumuri neasfaltate, locuri în care a fost împinsă populația nativă a Americii, prima națiune sau indienii. Aceia pe care noi îi numim amerindieni.

E greu de imaginat că în SUA poate exista o așa mizerie, mizerie cruntă în care se zbate 80% din populația nativă. În Rezervația Pine Ridge se trăiește ca în lumea a III-a. Depresia, violența, alcoolismul, drogurile și malnutriția, nedreptatea socială, bătaia de joc a guvernului, eroziunea lentă a moștenirii culturale sunt la ordinea zilei. Electricitatea, telefonul sau apa curentă sunt de domeniul SF.

Filmul are la bază cartea cu același nume, “Skins”, a lui Adrian C. Louis, american nativ, care în prezent locuiește în Rezervația de la Pine Ridge. Regizorul și actorii aparțin și ei populației native. Filmul e autentic și șocant. Povestea în sine e simplă, e drama unei familii. Relația complicată dintre 2 frați. Unul omul legii, celălalt, veteran al războiului din Vietnam, alcoolic înrăit, fară capătâi, trăind doar pentru porția zilnică de alcool. La prima vedere pare plicticos, dar nu e. E șocant și captivant, te irită și te atrage. Dacă nu excelează prin acțiune, în priviinta relațiilor interumane, sentimente, trăiri interioare, e de nota 10, iar actorii principali, cei doi frați, Graham Greene și Eric Schweig, fac un rol excelent. 

De ce Dvořák?

Prima întâlnire cu Antonin Dvořák am avut-o pe la 20 de ani în casa unei proaspete prietene, la vremea respectivă. Ne cunoscuserăm de curând, dar ne-am lipit iremediabil, deși diferența de vârstă era considerabilă. De fapt, în casa ei pot spune că am început să am habar de muzică, artă plastică și … viață, în general. Casa ei era un depozit de discuri de vinil cu toate genurile de muzică, iar când făcea curățenie știai de la ușă. Auzeai Simfonia a 5-a a lui Beethoven. Era veșnic asociată cu activitățile domestice. Fiecare cu panca lui :)). Am iubit-o pentru extraordinarul tact pedagogic. Niciodată nu a impus, nu a forțat. A recomandat, dar totdeauna m-a lasat să aleg. M-a sprijinit în definirea gusturilor fără a încerca să își impună punctul de vedere sau preferințele. M-a lăsat să aleg, chiar dacă alegerile mele ar fi fost catalogate ca junk de către specialistul din ea.

                                     Romance Op.75

 

În casa ei l-am cunoscut pe Dvořák, cel de care aveam să mă îndragostesc iremediabil, de la primele acorduri. Humoreska lui Dvořák mi-a deschis o altfel de perspectivă asupra muzicii clasice. De unde până atunci mi se părea plictisitoare și … de moși, am văzut-o cu alți ochi. Muzica clasică nu mai însemna doar valsurile lui Strauss și ”Sonata Lunii” a lui Beethoven sau „Für Elise”. Am descoperit o lume nouă plină de nume noi și stiluri diferite, dar fiecare cu un farmec al ei. Și am mai înțeles că nici un alt instrument muzical nu reușește să-mi transmită multitudinea de sentimente și trăiri mai bine decât o face vioara.
                                     Humoreska

 

Dvořák nu e un nume mare în muzică. Ba, mulți îl consideră nesemnificativ, popular, pentru că și-a inspirat muzica în mare parte din folclorul ceh. Nu contează. Eu nu-s vreun critic, nici pretenție de gusturi rafinate nu am, dar nici snoabă nu-s să spun că-mi plac doar granzii, nume consacrate.

                       
                                     Dans slavon No.7

 

De ce-l iubesc eu pe Dvořák? Pentru că atunci când îi ascult dansurile slavone, îmi vine să dansez, pentru că atunci când îi ascult romanțele și serenadele simt că plutesc, pentru că viorile și violoncelele din concerte lui îmi înfioară pielea, pentru că atunci când ascult ”Songs my mother taught me” uit să mai respir și ceva mă sfâșie pe dinăuntru într-o mie de coarde care vibrează frenetic.

 

Frozen