Lumea așa cum n-o putem vedea I

Într-o lume cenușie și urâtă vă propun 4 minute de culoare. Și să-mi spuneți dacă nu-i frumoasă viața. Mare păcat că ochiul nostru nu e capabil să perceapă toate minunile astea. Pierdem atât de mult. Pierdem esența. 

Nu trageți în pianist!

Cred că la ora asta mă înjurați  toți cei care ați trecut pe aici în ultimele zile și ”m-ati citit” jeluindu-mă că vreau zăpadă. Pe la mine nu e rău, zăpadă puțină și fără viscol, că sunt la poală de munte, dar știu că pe unii dintre voi v-a lovit rău schimbarea vremii. Să nu credeți că a ascultat Cel de Sus de mine, că nu am trecere la el și chiar dacă ar fi ascultat ... a dat să mă sature,... dar nu pe mine, ci pe alții. 

Problema noastră a românilor e aceeași în fiecare iarnă. Nu contează cât ninge și nici cât de devreme sau de târziu vine zăpada, poate să fie oricând și oricâtă, pe noi ne ia întotdeauna pe nepregătite. Nu pe noi, cetățenii de rând, ci pe cei care sunt plătiți cu bani grei să se ocupe de curățarea drumurilor. Ba n-au utilajele rovinieta!!! auzi explicație, ce or fi păzit până acum? Ba n-au chef șoferii utilajelor ... asta e mai plauzibilă, ba se adună toți grămadă și se ceartă 5 ore, iar în timpul ăsta utilajele stau parcate, ... că trebuie să se decidă șefii. Că așa-i la noi, 5 cu mapa, 1 cu sapa. Ba, nu au mai montat panourile de protecție contra viscolului pentru că ... se fură!!!!! Mai bine stau ele, panourile, depozitate frumușel la căldurică decât să tremure în câmp și să își facă treaba pentru care au fost confecționate și plătite. Iar cei care au tupeul ordinar să iasă pe stradă pe vremea asta pentru că ... au nevoie, pot să moară ei frumușel acolo în stradă, dacă nu îi țin curelele să se se descurce singuri și să iasă din troiene.

Și în tot timpul ăsta îmi face dl. Boc demonstrație de eficiență cu .... LOPATA!!! Adică, ce utilaje? Ce antiderapante? La lopată fraților! Asta e salvarea.

Nouă nu ne e groază de iarnă pentru că e urâtă și nici pentru că e frig, ci pentru că știm ce ne așteaptă afară, în  stradă și pe trotuare. Mers ca de roboți, cu grijă să nu ne rupem gâtul pentru că zăpada nu se curăță, nervi în stații, nervi în trafic pentru că se circulă ca melcul deoarece nici măcar lopata pe care o flutura cu atâta îndemânare primul ministru nu își face treaba.

Dar ... încercați să vedeți și partea bună a problemei. E bună și zăpada asta la ceva, e mai bună, poate, decât ploile care ar fi trebuit să cadă ... dar n-au căzut. Gândiți-vă că la vară, poate, nu o să vi se oprească apa din cauza secetei și, poate că nici nu o să îi crească prețul și ... poate nici nu vor mai crește prețurile alimentelor prea tare, deși vor crește.

Și un Plugușor ... adaptat, preluat de aici:

" Aho, aho, primari tampiti

Stati si nu dezapeziti

De 8 ore, ca nebunu,

Locuiesc pe DN1

Am o sora si doi frati

In Logan la Afumati

Iar matusa si bunica

Stau in Opel la Saftica

La bunic ii fac pomeni

Dintr-un Aro la Pucheni

Tata-i rupt de foame-n gura

DE 5 ore pe centura

Mananca la-mpinge tava

Intr-un Duster la Jilava

Nici pe jos, nici in mancare

Nu e nici un pic de sare

Plugusor cu 4 boi,

Io sunt unul dintre voi

Sofati baaaai!!!"

Iarna dintr-o altă viață II

Copil fiind am invidiat copiii de la țară. Fie iarnă, fie vară păreau să se joace mai bine decăt cei de la oraș. Te jucai mai bine la țară decât printre blocurile gri, unde nu puteai să calci iarba că venea nenea de la asociație și te lua de urechi și mai venea apoi să vorbescă cu părinții și urma seria a doua de urecheli. La țară erai liber. Nu se oțara nimeni că îi calci iarba, că faci zgomot, că urli. Te lăsau toți în plata Domnului, că doar ești copil. Adoram să merg la țară, dar nu prea am avut parte, copil fiind, să merg iarna. Iarna era un vis. Îmi amintesc singura iarnă în care am fost la țară … o jumătate de zi. Ai mei au fost să ia ceva de pe acolo, nu îmi amintesc amănunte, era înainte de Crăciun, și m-au luat cu ei. Ei și-au văzut de treburile lor, eu am fugit la copii. Fugem mâncând pământul, auzind cu jumătate de ureche strigătele maică-mii, "să nu te duci departe că nu stăm mult".

Văzusem copiii când venisem, erau cu săniile ”pe coastă”. Era o minunăție de loc acolo pentru sănii. O intersecție aproape într-un vârf de deal. Derdeluș pe trei laturi, mașini puține și doar dintr-un sens, visul oricărui copil, liniștea oricărui părine. Nu-i cunoșteam pe toți, dar la derdeluș nu conta de unde ești și cum te cheamă. Am uitat de mine, bineînțeles. Unul din derdelușuri se termina chiar la marginea apei, apă care era înghețată bocnă, numai bună de patinoar. Cred că a fost prima dată în viața mea când am văzut o apă curgătoare înghețată complet. Îmi amintesc dealurile complet albe, pufoase, de-a lungul apei, cu copacii care atingeau pământul sub greutatea omătului. O mare de alb în care se vedea o pata de culoare ce cobora pe vechiul drum al carelor. Când a ajuns lânga noi, am văzut pentru prima dată … un schior în carne și oase. Timpul a trecut pe nesințite în vacarmul săniușului, la ruptul cizmelor pe gheața apei, care nu era tocmai netedă, mai avea si pietre, până ce m-am trezit cu mama lângă mine. Venise să mă ia acasă. M-am gândit atunci că o să imi tragă o săpuneală. Eram așa de departe de casă… dar nu, doar mi- spus că trebuie să plecăm că se face noapte. Abia atunci mi-am dat seama că era aproape seară. Nici nu realizasem când trecuse timpul. Nu-mi fusese nici foame, nici sete, nici oboseală nu simțeam. Mi-am părăsit tovarășii de joacă cu regret și cu invidie. Ei nu plecau nicăieri și chiar dacă plecau, a doua zi erau tot acolo. 

Lada de zestre 5

Dintotdeauna m-a fascinat o chestie în muzică, modul în care reușesc rockerii și metaliștii să treacă de la zgomotul infernal care te ridică din morți la minunea aia de balade care îți fac pielea găină. Felul în care vocea lor poate trece brusc de la sunete ca de clopot la suavitatea cristalină a unui pârâiaș. Asta numesc eu voce. I-am considerat mult mai complecși și mult mai compleți din punct de vedere artistic decât pe alții care nu ies din zona de confort a unui anume stil sau a unei anumite linii melodice.

Prezentarea ar fi de prisos. Unii-i adoră, alții-i detestă, dar o Ladă de zestre fără ei, nu pot concepe. Iar pe cei care strâmbă din nas nu-i rog decât să aibă rabdare până la sfârșit și să-și deschidă mintea. Una din melodiile mele favorite.

Iarna dintr-o altă viață I

Ultima iarnă adevărată a fost în 2002-2003. Am urât-o și am iubit-o în același timp. Am urât-o pentru că eram forțată să circul mulți kilometri în condiții de coșmar din cauză că cei de la drumuri nu-și făceau niciodată datoria când trebuia, ci abia când deja circulația era un coșmar. Am iubit-o pentru atmosfera de basm pe care o vedeam în afara orașului. Totul, parcă, pictat magistral de o mână nevăzută, totul încremenit într-o liniște nepământeană. Iubesc confortul ”vieții de bloc”, cum spunea bunicul, nu mă văd trăind altfel, dar trebuie să recunosc că suntem văduviți de multe minunății pe care doar viața în aer liber le poate oferi. Viața la țară e grea, dar frumoasă. Nu cred că frumusețea compensează, dar cred că merită experimentată.

Am fost câteva zile la țară în iarna aceea. A fost totul ok, un timp. Până-ntr-o zi! Când a început să ningă, și să ningă și iar să ningă, fără încetare cu fulgi mari de părea că cineva tocmai a spart toate perinile și le scutura nervos deasupra lumii. La început a fost de vis. Frumos, totul se învelea în puritate. Parcă zăpada acoperea nu numai lucrurile, dar și sunetele. Mă simțeam ca drogată. Parcă inspiram bună dispoziție. Zăpada aia care cădea necontenit parcă mă curăța de toate gândurile negre, de toate problemele și lăsa doar o veselie idioată.

După o zi deja am început să mă îngrijorez. Nu se mai oprea. Troienele creșteau, acum măturam zăpada de la intrare, în 10 minute era la loc. Și doar nu eram numai eu care voiam să circul, erau câine, pisoi, găini, rațe, curci, o întreagă armată cu pene care se încolona pe potecile pe care reușeam să le construiesc printre nămeți. O adevărată drăgălășenie.

A doua zi trebuia să merg la serviciu. Nu puteam lipsi că aveam Garda Financiară pe cap. Critică situația! Noaptea aia am dormit iepurește. Mă tot gândeam cum ies eu de acolo, că de acolo ieșeau numai cei care intraseră cu bună știință. Nu se rătăcea nimeni prin zonă ca să zici că trece vreo mașină din greșeală … Ei, ași! Adevărat coclau. Autobuzul, bineînțeles că nu a venit. Am mers din bucăți, în condiții greu de imaginat, dar mulțumită că am reușit să ies. Până ce mi s-a înfundat la mal. Ieșisem de pe coclau … ”la șosea”, dar aici pustiu. Ziceai că era dupa Apocalipsă. Nu trecea nici o mașină pe un drum care, de obicei, nu poți să îl traversezi din cauza traficului. … Dar era frumos. Era superb! Și era atâta liniște ….

Stând acolo mă gândeam eu în prostia mea că ăla ar fi fost un bun loc de practicat cea mai veche meserie din lume. Singură, pădure în stânga, câmp în dreapta, un peco … Dar… naah! Trebuia să fii nebună să ieși din casă pe o vreme ca aia ca să practici o astfel de meserie.

No, și cum stateam eu acolo, deja consolată cu ideea că oricum am întârziat și că e posibil să nu ajung deloc, mobilul era oricum inutil că în anii aia nu avea acoperire … văd niște faruri. Wow! Fericită, mă dau mai aproape de stradă. Mă dezumflu ca un balon, văzând că nu-i autobuz, ci … o mașină de Poliție. Nah! Bună și asta! Dau din creangă și culmea, omul oprește. Deschide geamul din dreapta și mă întreabă candid:

”Unde ați plecat, doamnă, pe vremea asta?”

”La dracu, domnule”, îmi venea să-i spun râzând, fericită că oprise, dar am ținut pentru mine.

Îi spun unde merg, și el mergea tot acolo. Norocul meu! Mă urc fericită și zâmbind la ideea că dau o tură cu mașina Poliției fără să fiu legată. M-a dus omul până la serviciu. În ziua aia i-am fost recunoscătoare Poliției Române și i-am iertat toate păcatele.

Și uite așa am ajuns cu bine la muncă. Șeful a răsuflat vizibil ușurat, că ”nu are pierderi” și mai că nu m-a pupat că nu-l pun să dea explicații. Era ok, lumea abia își bea cafeaua, eu trăisem o adevărată aventură.

 

Criza-i pentru unii

Nu apuc să văd știrile în fiecare seară, dar dacă nu le văd, le citesc pe net. Și pentru ca de vreo două zile eram în urmă cu noutățile, azi mi-am zis că trebuie să mă pun la zi. Zis și făcut. Și ce să vezi … Citesc cu stupoare că firma Rolls Royce a stabilit un nou record de vânzari în … 2011!!!! 2011 fiind cel mai bun an de vânzări din toți cei 107 ani de când funcționează compania!!! Să-mi iasă ochii ca la broască. Am mai citit o dată ca să fiu sigură că am văzut bine.

Adică urlă ăștia pe toate canalele de mediatizare, că e criză, că lumea e la marginea colapsului, să strângem cureaua, să facem sacrificii, … să ne spânzurăm singuri și apoi apari cu o astfel de știre, că în criza crizelor ăștia, care și ultimul prost știe că vând unele dintre cele mai scumpe mașini, ăștia, au bătut recordul la vânzări în anul de grație, complet sufocat de criză, 2011. În concluzie, bani sunt și încă mulți, dar prin buzunare puține.

Hai să ne simțim bine, criza-i doar o păcăleală, așa ... un 1 aprilie prelungit.

Zăpezile de altă dată

Lumea asta s-a întors cu susul în jos, cum spunea bunica mea, care nu ar fi folosit vreun cuvânt nelalocul lui pentru a exprima acel ”sus”. Poate cel mult să-i zică ”dos”. Iarna nu mai e iarnă, pare mai mult un soi de primăvară cu toate semnele de rigoare, iarba care începe să scoată capul, ghiocei de sezon și un soare vioi, chiar dacă e cu dinți, de multe ori. Suntem în ianuarie și zăpadă … ioc! Doar la munte mai vezi zapadă serioasă, în rest, dacă esti norocos, îi vezi culoarea o dată pe an.
Unde sunt zăpezile de altă dată când era totul alb și frumos, că acoperea zăpada atât de bine toate mizeriile și nenorocirea, când ieșeam seara la plimbare și părea că eram în povești, cu zgomot de clopoței de la vreo sanie trasă de cai ce trecea cu 2 romantici gângurind ca guguștiucii, când iluminatul public devenea difuz printre ramurile copacilor încărcate de zăpadă, când treceai pe sub câte un copac și aveai ”norocul” să se scuture vreo creangă tocmai în momentul ăla. 

Unde-i zăpada aia cu troiene de un metru pe marginea șoselei, cu circulație oprită, că cei de la dezăpezire erau iarăși luați pe nepregătite, ca de obicei. Nu mi-e dor de nervii pe care mi-i produce circulația pe timp de iarnă, dar parcă totuși aș prefera niște nervi din ăia dacă vin la pachet cu o bataie sănătoasă cu bulgări, cu oameni de zăpadă, care de care mai caraghioși, în funcție de puterea și simțul artistic al creatorilor, cu trotuare presărate de ghețușuri făcute de copii pe care scepticii le ocoleau cu mormăituri, iar curajoșii, cu sufletul încă tânăr, le foloseau cu stângăcie, spre dezaprobarea babelor care îi apostrofau că au dat în mintea copiilor sau a snobilor care pufneau dezgustați de atare comportament infantil.

Mi-e dor de iernile alea cu sănii și voci de copii până târziu în noapte, cu obraji rumeni și aromă de vin fiert cu scorțișoară.
 

Amurgul vrăjitoarelor

Lada de zestre 4

„One look from you, I drift away.

I pray that you are here to stay.”

Iar am scăpat în lada cu vechituri :), deși asta nu-i chiar așa de veche, ci numai de prin 1989, dar emană parfum de pe vremea bunicii.

Roy Orbison a cântat pentru prima dată "You Got It" cu doar câteva zile înaintea morții, în cadrul unei ceremonii de premiere care a avut loc în Belgia și, deși nu se numără printre cele patru piese ("Only The Lonely", "Oh, Pretty Woman", "Crying" și "In Dreams") pe care revista Rolling Stone le-a inclus în 2004 în clasamentul celor mai bune cântece lansate vreodată, asta nu o face mai puțin interesantă. Cel puțin nu pentru mine. De regulă nu prea sunt de acord cu autoritățile în materie :P Gusturile nu se discută, nu?

Let's ... flooooat!

 

Inconștiența cui?

Am văzut la știri cazul tânărului care a murit în accident la Constanța. Nu e primul caz de copii de bani gata care își găsesc sfârșitul din cauza vitezei excesive, în mașini cu prețul cărora muritorii de rând își pot cumpăra o casă. Stau și mă întreb, nu doar în cazul de față, ci de fiecare dată când zboară câte un idiot pe lângă mine de nici nu apuc să-i vad culoarea mașinii. Ce vrei să demonstrezi? Că ai mașină? Ok, o vedem mai bine dacă ne dai timp. Că poate mașina ta ce nu pot altele? Și unde ți-ai găsit să ne arăți? Pe DN-urile noastre care sunt ca vai de mama lor? Cât de idiot poți să fii să bagi piciorul în ea până la 200 de km la oră pe un drum din România? Ok, am înțeles, nu conștientizezi valoarea bunului, că n-ai muncit o oră în viața ta, ți-au pus totul pe tavă mămica și tăticul, ca să nu-i lipsească odorului ceva. Și benzina și țoalele de firmă si Rolexul și toate celelalte obiecte fără de care beizadelele de azi nu se pot duce nici măcar la wc. Nu ai noțiunea banului, că pică totul din cer. Dacă se strică tabla iți dă mămica alta. Dar, idiotule, nu ți-a spus nimeni că dacă ți se strică viața nu îți mai dă nici mama mămicii alta? Dacă nu te interesează că e posibil să mai circule pe acolo și alții care, în mod surprinzător pentru tine, sunt atât de idioți încât să respecte regulile, cel puțin gândește-te că nu ești zeu, crapi și tu la fel ca toată lumea. Și lași în urma ta părinți distruși care din ideea prostească de a nu trăi  odorul în lipsuri așa cum, poate, au trăit ei, au făcut din tine un trântor și un inconștient.

Revoluția cu sâni

Am văzut un documentar pe canalul History despre nuș’ ce revoluție. Și m-a izbit o chestie care a readus în actualitate o „nelămureală” mai veche, care mă roade de ceva vreme, dar zăcea acolo adormită, așteptând să-i sune ceasul. Și i-a sunat!

Am constatat că e aproape imposibil să se facă vreun documentar referitor la vreo revoluție fără să nu-ți dea peste ochi cu pictura lui Delacroix, aia cu tipa cu țâțele în vânt, fluturând mai ceva ca steagul pe care îl ține în mână. Acum, să nu mă înțelegeți greșit. N-am nimic cu ”înaintarea” femeii, dar de ce se asociază revoluția, oricare ar fi ea, cu sânii ei? 

sursa foto

Adică pictura lui Delacroix, „Libertatea conducând poporul” a devenit simbolul universal al revoluției, fie ea de orice nație și de pe orice tărâm? Din câte știam eu, pictura a fost inspirată de evenimentele din iulie 1830, deși mulți consideră că reprezintă Revoluția Franceză de la 1789 și e constant asociată cu acest eveniment. Se pare, însă, că respectiva pictură face casă bună cu orice revoluție, nu numai cu cea franceză. Poate pentru impactul pe care îl au asupra privitorului sânii din prim plan? Acum … ce are libertatea cu sânii fluturând … rămâne de stabilit.

Este adevărat că Delacroix a fost considerat un reprezentant al Romantismului prin excelență și că „Libertatea conducând poporul”, este, probabil cea mai cunoscută pânză din Epoca Romantică, iar la romantici, o astfel de ”libertate” nu e ceva neobișnuit. Sau poate era o anticipare a secolului prezent, în care ne putem flutura sânii cum și când dorim?

O posibilă explicație, șocantă prin comparație, e adevărat, dar e o explicație, am primit-o de la bunul meu prieten ”Dont disturb …”, (oricum, numai el era capabil de așa ceva) și constă într-o întrebare și-un răspuns. Întrebarea:

”De ce crezi tu că Isus este reprezentat peste tot aproape dezbrăcat?”

Cred că mă uitam ca vițelul la poarta nouă. Nu știam dacă să cred că nu am auzit bine sau să mă oripilez numai la ideea de a încerca să ghicesc răspunsul.

Și m-a pocnit și cu răspunsul:

”Ca să atragă femeile la biserică.”

”Haida – de!”, i-am spus. ”Hai că de data asta ai sărit calul.”

”Ba deloc! Numai gândește-te puțin. Biserica a gândit bine. E tentația interzisului, e ispita, vederea a ceva ce nu-ți era permis la începuturile începuturilor. Dacă atragem femeia, ea va atrage copiii, ea va convinge bărbatul să o urmeze, iar biserica va avea adepți. Așa și cu pictura lui Delacroix, e fascinația, e ispita, are impact vizual puternic.”

No comment! E un punct de vedere, dar … hmm! în cazul ăsta, ori mintea omenească e bolnavă, ori eu sunt depășită de evenimente. Una din două! În concluzie, să înțeleg că faptul că îi văd sânii doamnei respective înseamnă că o să îmi amintesc mai ușor de revoluție, oricare ar fi ea? Mă îndoiesc! Dacă continui să o folosești pentru orice revoluție, devine ... substantiv comun. Își pierde identitatea.

Liniștea de după furtună

M-am trezit în noul an cu dureri de cap de la prea multă șampanie, în încercarea de a uita de 2011 (sper să nu o țin tot anul așa) și cu dureri musculare de la prea mult dans, în încercarea de a atenua efectele bucătăriei românești. Hm! ca să fiu sinceră, nu-i chiar așa. Dintotdeauna mi-a plăcut să mă bâțâi. Dansul a fost sportul meu favorit :). M-a binedispus, mi-a încărcat bateriile, m-a făcut să mă simt perfect. Că e muzică ușoară sau populară, nu contează. De dans să fie! Așa că, mă cam dureau oasele când m-am trezit (ca să mă exprim plastic :)). De mâncat … nu se punea problema. Aveam o reținere … :( . Așa că, m-am gândit eu bine, singura soluție, o plimbărică la ger. Face bine. Te limpezește și la creieraș, te îndreaptă și de oase.

Afară, pustiu. Nici câinii vagabonzi, săracii, nu scoseseră nasul. Nici măcar copii cu sorcova. Au dispărut copiii? S-a pierdut tradiția cu sorcova? Pe timp de criză, n-aș prea crede. Poate, mai degrabă, nu era ora de sorcovă, sau poate că aici, în colțul meu e altfel. La Șosea … la fel, pustiu, doar transportul în comun funcționa la ora aia. Pentru cine oare?

Ce minune! După atâta zarvă, chin, … acum LINIȘTE! Wow! Eu și … nimicul. Eu și cu mine. Îmi venea in minte melodia celor de la Direcția 5 ”Noaptea ești doar a mea …”. Nu era noapte, dar ea (lumea) era doar a mea .