marți, 27 septembrie 2011

Romania ... land of horror

Fac cu capul! Gata! Am ajuns la limita rabdarii. Nu mai poti sa deschizi televizorul, sa citesti un ziar sau un site de stiri fara sa gasesti cel putin o stire despre ce au mai facut sau ce au mai furat tiganii din Romania. Ma puteti numi rasista sau cum vreti voi, ca nu ii numesc rromi ci tigani. Ma dezbar greu de obiceiuri de-o viata si mai ales ca termenul asta de rrom naste mari confuzii. N-am auzit pe nimeni, oameni de rand, nu “capete luminate”, care sa ii numeasca rromi, nici in tara, nici in alta parte. Sunt peste tot “gipsy”, “gitan”, “cigano”, “gitano”, “zingaro”etc. Termenul de rrom, relativ nou, inventat pentru ca celalalt e considerat “jignitor”. Adica ce se schimba prin termenul asta utilizat de peste 2000 de ani? E aceeasi Marie cu alta parie, doar, nu? Asa ca, daca vreti sa ma criticati pentru asta, sunteti liberi sa o faceti.
Nu e zi lasata de la Dumnezeu in care sa nu mai faca ceva, rau, bineinteles.  Acum ultimile stiri ca au prins doua pirande la furat de bijuterii si ca in Franta tiganii romani mainifesta pentru “demnitate si educatie fara fronteire”, dupa cum scrie pe pancardele lor.
Nu asta ma irita, pentru ca am acceptat deja ca asta-i situatia, asa sunt si pace, iar cine are obligatia si datoria de a face ceva, nu face nimic. Nu inteleg insa reactia din comentariile pe care le gasesc pe site-uri. Ca de ce nu se specifica domle’, clar ca nu sunt romani ci sunt tigani. Ce importante are apartenenta etnica a individului cand pe buletinul sau pasaportul lui scrie mare, sa vada tot prostul ROMANIA. Poate sa fie el de orice natie, daca acolo scrie Romania, nimic nu mai conteaza pentru autoritatile respective. E roman. La fel ca mine, ca tine, ca noi toti si toate oalele se sparg in capul nostru, ale celorlalti.
Autoritatile romane nu fac nimic. Noi? Ce putem face? Ne revolta, dar ce sa facem? Ne asculta cineva cand spunem ca nu suntem toti asa? Am mai spus intr-un post, aici, ca pe afara e mai bine sa nu spui ca esti roman. Mai bine spui ca esti din Kolkolunga. Ai mai multe sanse sa fii tratat cu respect si sa ti se acorde o oarecare incredere.
Sa iesim in strada ca bulgarii, sa le punem foc? In toata nebuneala cu bulgarii m-a distrat o chestie. Unul din tiganii bulgari zicea ca “Tarul Kiro”, al carui nepot a declansat conflictul, nici macar nu e bulgar, ci e un simplu tigan caldarar venit din Romania. Pana si asta e roman! Pana si ei intre ei se acuza ca sunt “romani”.
Iar francezii, care acum fac atata caz de tiganii din Romania sa ma mai lase dracului in pace. Dupa Revolutie ii luau in brate si ii pupau si pe stanga si pe dreapta, compatimindu-i si acuzandu-ne pe noi. Cine isi mai aminteste de acum vreo 20 de ani cand s-a introdus televiziunea prin cablu, erau o gramada de posturi frantuzesti, TV 5, M6, TV Arte etc. Eu, una, m-am saturat pe TV Arte cate documentare am vazut facute de francezi despre tiganii din Romania, ce-i mai compatimeau, ce mai debitau indivizii aia pe acolo ca sunt marginalizati si lipsiti de drepturi etc. de imi venea sa arunc televizorul pe geam. Acum nu le mai place de ei? Sunt aceeasi pe care ii ridicau ei in slavi acum 20 de ani. De ce nu le mai place? Ok, noi nu suntem capabili sa rezolvam problema. De ce nu o rezolva ei? Sau de ce nu ne arata cum s-o facem, daca sunt asa destepti. De acuzat si aratat cu degetul e usor.
Si alte tari au aceeasi problema cu tiganii lor. Nu asa de grava ca la noi, e adevarat, dar au. Acum nu vorbesc din auzite, ci ma refer strict la ce cunosc, locuri unde am trait ani, astfel incat sa imi pot forma cat de cat o idee despre situatie. Nici ei nu au incredere in tiganii lor, ii evita. Nici ei nu se amesteca cu tiganii, sunt blocuri intregi locuite exclusiv de aceasta etnie, blocuri pe care numai privindu-le iti dai seama ca e ceva diferit acolo fata de restul orasului. E aspectul ala pe care noi il numim “tiganie”, neingrijit, imprasitiat, cu totul la vedere etc. Si la ei se bat cu sabii si se impusca ziua in amiaza mare, de zici ca esti in Vestul Salbatic. Si asta se arata la stiri. Si nu sunt din Romania, sunt de-ai lor.  A, ceea ce nu au ei … nu au tigani cu palate de miliarde si 2-3 mertane sau BMW la poarta, dar nu platesc impozite, apa, gaz, curent, dar au toate facilitatile in casa si se mai duc si la stat sa ceara ajutoare. Acolo daca ceri ajutor trebuie sa demonstrezi clar ca ai intr-adevar nevoie de el, iar tu, locuind intr-un palat si cu mertanul la poarta nu o sa obtii niciodata acel ajutor, chiar daca, oficial, nu ai nici un fel de venit. Si trebuie sa isi plateasca impozitele si taxele la fel ca oricare cetatean. Si si le platesc. Asta-i diferenta. Dar atata timp cat la noi legea doarme … sa nu ne miram.
Nu vreau sa incriminez o intreaga etnie. Am cunoscut si un om adevarat printre ei. Un om pe care vecinii si comunitatea il respectau pentru integritatea lui, desi tigan. Om simplu, de la tara, muncitor, om care a tinut cu dintii ca fetele lui sa faca scoala si sa aiba un viitor mai bun. Una a reusit, cealalta s-a maritat cu unul “lung de mana” si a venit sa traiasca cu parintii ei, pentru ca nu aveau unde. Ginerelui nu-i placea munca, desi socrul ii gasise serviciu si se tot tinea de ce stia el mai bine … de  furtisaguri. Batranul l-a prins de multe ori cu lucruri furate si tot de atatea ori s-a simtit rusinat mergad cu el la casele victimelor sa inapoieze obiectele si sa isi ceara el iertare. Se simtea el vinovat pentru faptele celui pe care il adapostea.  Iar oamenii nu ii faceau reclamatie idiotului tocmai datorita batranului, pentru ca il stiau de-o viata, om corect. A tot incercat socrul sa “il dea pe brazda”, dar fara succes si intr-o zi i-a spus clar ca s-a saturat sa il mai faca de rusine si i-a aratat poarta.
Dar e doar unul! E ca o picatura intr-un ocean.
Asa ca atata timp cat autoritatile se fac ca ploua, cand e vorba de tigani si ei fac ce vor pentru ca legea doarme, iar ei isi fac propria lege, sa nu ne miram ca suntem tratati asa cum suntem. M-am saturat de vorbe goale si de idioti care vin pe la tv si iti vorbesc o ora fara sa spuna nimic concret si dau doar sfaturi. De sfaturi, Slava Domnului, suntem satuli.

duminică, 25 septembrie 2011

Paiul din ochiul altuia și bârna din propriul ochi

De ce e mult mai usor sa vedem defectele altora, dar nu si pe ale noaste? E asa de simplu sa ii criticam pe altii, sa ii ironizam, sa ii ponegrim, dar, cand vine vorba de noi, parca ne lipsesc cuvintele. Ni se blocheaza cumva memoria? E subiectivismul? Sau pur si simplu, in mintea noastra, propria persoana se situeaza pe o alta scara valorica decat ceilalti? Suntem in afara gramezii, suntem deosebiti, meritam un altfel de tratament.
Nu sunt multe persoane care reusesc sa isi pastreze obiectivitatea in analizarea propriilor defecte. De obicei, cadem in extreme: ori suntem mai indulgenti cu noi insine (marea majoritate), ori suntem cu mult prea asprii, si ne gasim vinovati in orice imprejurare (foarte putini). Se zice ca e mult mai usor de analizat o problema atunci cand privesti de afara, cand nu esti direct implicat. De ce? Nu cumva tocmai pentru ca avem doua unitati de masura diferite, una cu care ii masuram pe ceilalti si una cu care ne masuram pe noi insine? De ce nu folosim doar una si pentru noi si pentru ei? Simtim ca nu ar fi corect sa ii “masuram” pe ceilalti cu “masura blanda” pe care o folosim pentru propria persoana? Ne consideram superiori? E instinctul de conservare  a speciei care ne determina  sa ne protejam? E asta protectia propriei persoane sau e doar o metoda de a ne reconforta, chiar daca asta nu inseamna decat ca ne mintim singuri, dar ne place aceasta minciuna calduta care nu ne da dureri de cap.
Exista oameni care gasesc cate ceva de criticat la oricine, indiferent ce ar face si cum ar face, tot nu e bine, oameni care nu sunt capabili sa spuna doua vorbe bune despre cineva, oricine ar fi acesta, oameni care se cred superiori tuturor muritorilor, din motive numai de ei stiute pentru ca, de cele mai multe ori, realitatea nu o demonstreaza. Acel tip de oameni care iti zambesc si te aproba pana te-ai intors cu spatele, dupa care atitudinea se schimba complet, rad si te insulta. Mai e sit tipul care nu se sfieste sa ii critice pe toti cu voce tare, indiferente daca sunt sau nu prezenti, tipul atotcunoscator si pe care daca ai curajul sa il contrazici, esti prost si habar nu ai, tipul care le stie pe toate, care stie ce e mai bine si cum e mai bine pentru fiecare, caruia nici macar nu-i trece prin cap sa te intrebe ce parere ai, ci actioneaza pentru tine si in numele tau cu o dezinvoltura si o seninatate care te lasa stana de piatra si care se mai si supara cand te revolti, spunandu-ti ca el iti vrea doar binele si ca tu nu stii ce e bine pentru tine, ca si cum tu ai fi vreun dobitoc, intarziat mental, nu poti discerne.

Sau cei care nu sunt niciodata vinovati, indiferente ce au facut, vina apartine totdeauna altcuiva. Altcineva este responsabil pentru toate problemele lor, incearca sa gaseasca culpa tuturor si nici macar nu le trece prin cap sa incearce sa inteleaga unde a fost greseala lor. Nu, pentru ca ei nu gresesc. Ei sunt doar victime ale circumstantelor sau ale relelor intentii ale celorlati, un fel de copii mari.
Cred ca mai sunt si alte tipuri, dar nu-mi amintesc acum si cred ca oricare dintre noi am intalnit cel putin o data in viata un astfel de personaj. Sau, mai rau, cu o combinatie de acest gen.
Nu stiu de unde vin toate astea, nu sunt de specialitate, dar ma tot intreb de unde aceasta superioritate nefondata, de unde atata lipsa de bun simt si lipsa de responsabilitate in acceptarea propriilor fapte, defecte sau a propriei conditii? E frustrare? Le ofera vreun confort o astfel de atitudine? E adevarat ca fiecare dintre noi suntem, intr-o mai mare sau mai mica masura, subiectivi in evaluarea propriei persoane, dar de aici si pana la a ne ridica pe un piedestal, deasupra tuturor, e cale lunga.


joi, 22 septembrie 2011

Sfarsit de drum


sursa foto
Am aflat cu intristare ca una din trupele mele favorite, R.E.M., a decis sa se desparta dupa 31 de ani de cariera, demonstrand ca toate lucrurile au un sfarsit, in special cele bune.
31 de ani e, de multe ori,  mai mult decat o casnicie,  mai mult decat o viata de om. Motivele … sunt ale lor. Ei stiu de ce au hotarat sa puna punct. Poate ca au considerat ca au spus tot ce au avut de spus in muzica. Au deschis drumul in rock-ul alternativ, au creat tendinte, au fost pionieri si model pentru alte trupe, si-au pus amprenta pe muzica ultimilor trei decenii.
Mie si altora ca mine, nu ne ramane decat sa ne consolam cu ideea ca nu va mai exista un nou album R.E.M. si sa ne multumim cu ceea ce avem pana in prezent. Piese ca “Losing my religion”, “Everybody hurts”, “The Great Beyond”, “All the Way to Reno (You're Gonna Be a Star)” etc. nu vor disparea odata cu desfiintarea trupei, iar vocea lui Michael Stipe, ciudata si de multe ori criticata, ramane, in opinia, una din vocile de referinta ale muzicii.

 


sâmbătă, 17 septembrie 2011

Jupiter

O fotografie de saptamana trecuta cand Jupiter a fost vizibil cu ochiul liber. E cu zgomot la greu si nu arata ca in pozele NASA (ca, de, n-am telescop si nici nu ma prea pricep), dar e Jupiter vazut de mine, neprofesionistul. 
Hmm! pare mai degraba imaginea unei celule de prin cartile de biologie :).

vineri, 16 septembrie 2011

Teama de vise

Azi-dimineata m-ai trezit. M-ai sunat sa vezi ce fac, mai devreme decat de obicei. Mi-ai spus ca noaptea trecuta nu ai putut sa dormi, ca ai visat ca plec, ca te trezeai si de fiecare data cand adormeai te intorceai in acelasi vis in care eu plecam. M-ai intrebat daca am luat o decizie noaptea trecuta. Am ras sec. Suna ca si cum, dintr-odata, tu credeai in presentimente si vise premonitorii, tu care totdeauna radeai de mine cand iti spuneam ca am sentimentul ca ceva rau o sa se intample. Am ras sec si ti-am spus ca decizia mea e luata deja si ca tu stii asta. Am simtit din vocea ta ca te-a marcat visul asta. Nu crezi in vise, stiu. Cred ca visul asta e doar o reflectare a realitatii pe care o traiesti, e doar o urmare a discutiilor noastre despre plecarea mea, discutie care a devenit ceva obisnuit in ultimul timp. Amandoi stim ca va fi asa, numai ca tu nu voiai sa o accepti, insa, se pare ca subconstientul tau a acceptat-o inaintea constientului.
M-ai mai sunat o data, pe seara. Ciudat! Se intampla rar sa ma suni de doua ori in aceeasi zi. Mi-ai vorbit din nou de vis. Se pare ca intr-adevar te-a atins. Nu imi amintesc sa imi fi vorbit vreodata despre vise. Nu, nu mi-ai vorbit, totdeauna ti-ai batut joc de vise. Voiai, din nou, sa stii ce fac. M-ai intrebat daca am vorbit cu X. Ti-am spus ca nu si ca nici nu sufar din cauza asta. M-ai intrebat de ce spun asta. Pentru ca astfel nu sunt obligata sa-i privesc in ochi. Si mi-ai mai spus ceva ce nu am crezut vreodata ca o sa poti intelege, mi-ai spus ca crezi ca mi-a fost fost foarte greu zilele astea neavand cu cine sa vorbesc. Am ras, din nou, la fel de sec. Ce profund ai devenit dintr-o data. Ti-am spus ca m-am obisnuit. E obisnuinta aia naroada care indobitoceste, ca nu-i nimic nou, ca oricum nu mai am nimic de facut. Doar, poate, intr-o zi, sa deschid larg fereastra si sa sar, dar pentru asta as avea nevoie de un bloc mai inalt, caci de la 2 nu am sanse sa pot zbura.
Si mi-ai m-ai spus ca noaptea trecuta a fost un fel de “deschide ochii” pentru tine, ca ai inteles multe lucruri. Te-am lasat sa vorbesti, desi stiam ca nu-i asa, ci ca e doar influenta unui vis de noapte care te-a marcat. Chiar daca ai inteles, nimic nu se va schimba,  tu nu te poti schimba, pentru ca nu vrei. Te ascunzi in spatele acelor cuvinte pe care le repeti la nesfarsit ca pe o lege universal valabila: ”oamenii nu se schimba”. Ba da, oamenii se schimba daca vor. Cred ca tie ti-e teama de schimbare, ti-e teama de experiente noi, de incercari noi cand nu poti sa prevezi care va fi urmatorul pas sau reactie, asa ca mai bine te invarti intr-un mediu cunoscut, unde stii la ce sa te astepti. Daca nu schimbi nimic, degeaba intelegi. Iar tu nu vei schimba.

                                   Kubb - Grow

duminică, 11 septembrie 2011

Prefacatoria ca arta sau stil de viata

Un schimb de mesaje cu Adrian m-a determinat sa scriu acest post, deoarece devenise prea dificil sa imi exprim parerea prin intermediul comentariilor. Ajunsesem sa vorbim despre prefacatoria umana ridicata la statutul de arta. Toti ne prefacem uneori din motive diferite, toti zambim la un moment dat, desi in gandul nostru se invart cu totul alte idei, sau nici macar nu ne face placere ceea ce vedem sau auzim, toti spunem cuvinte doar de dragul de ale spune sau pentru ca asa se cuvine cu toate ca nu simtim ceea ce spunem. Unii o fac doar cand sunt prinsi la colt si nu au scapare, cand nu mai e timp pentru a te intoarce si a o rupe la fuga, sau a trece pe trotuarul celalat, ori a evita intr-un fel sau altul o manifestare de genul asta care unora dintre noi nu ne face placere, de care nu ne simtim in stare, pe care stim ca oricat ne-am stradui, e departe de a fi credibila si ne umple de dezgust fata de propria persoana. Altii o fac din dorinta de a obtine vreun folos personal, din dorinta de a accede in anumite cercuri sau de a se apropia de anumite persoane la care nu pot ajunge fiind ceea ce sunt de fapt.
Nu pot sa pretind ca sunt altfel decat sunt, simt ca nu imi iese, ca sunt falsa. Nu pot sa ii zambesc la nesfarsit cuiva care imi e dezagreabil si sa continui sa fac conversatie cu el desi imi vine sa o iau la fuga. Prefer sa evit. Sa ma limitez la “buna ziua”, “buna ziua” si nimic mai mult. Nu pot sa te intreb “ce mai faci?” daca nu ma intereseaza raspunsul tau sau sa te invit la o cafea pe care stiu ca nu o vom bea niciodata impreuna, doar din complezenta.
Stiu ca de multe ori sunt catalogata ca antipatica si prea tacuta, dar prefer asa decat sa simt ca mi-e rusine cu mine insami.  Nu pot sa ma indoi ca trestia, dupa cum bate vantul, sa spun dragalasenii care nicidecum nu se regasesc in gandurile mele ori sa port conversatii pe care le ascult numai cu o ureche sau poate nici cu aia. Nu-mi place sa jignesc pe nimeni, sa aduc suferinta cuiva si pentru ca, in general, oamenii iau ca o jignire opiniile celorlalti despre ei, nu pot sa-ti spun in fata parerea pe care o am despre tine, cu exceptia cazului in care imi ceri acest lucru. Dar daca nu gasesc nici o afinitate cu tine, nu voi pretinde ca sunt interesata. Te voi trata cu toata politetea atata timp cat faci la fel, dar nu ma vei vedea prin jurul tau. Sunt prea radicala, stiu, si am multe de pierdut din cauza asta pentru ca lumea in care ne invartim, am observat, prefera o minciuna calduta si un zambet  pictat pe fata decat un adevar care e posibil sa doara.
Nu vreau sa spun acum ca sunt o sfanta si ca eu nu am practicat chestia asta niciodata. Am facut-o. Chiar de mai multe ori. Problema e ca pana la urma am ajuns la acelasi rezultat. Intr-o zi paharul se umple si nu mai suport, iar cand se umple nu pot sa il desert usor. Explodeaza pur si simplu si nu mai pot controla. Tot ce am acumulat in timp iese dintr-o data, la foc automat, toate minciunile, toata prefacatoria. Si nu imi place. Daca pot evita asta, de ce sa nu o fac? Mai bine o ciudata decat o mincinoasa.
Mi-am facut un obicei, nu stiu cat de prost e sau nu, sa privesc in ochi oamenii care vorbesc, sa-i observ, sa vad daca exista vreo legatura intre cuvintele lor si mimica fetei, sa vad daca ochii lor spun aceleasi lucruri pe care le spune gura. E o activitate curioasa si amuzanta uneori, atunci cand subiectul discutiei nu e unul de importanta majora pentru mine. Daca e ceva ce “ma arde”, deja nu mai e amuzant, dar totusi urmaresc cu aceeasi atentie orice gest. Veti fi uimiti sa descoperiti ca de multe ori mimica fetei, gesturile si, in special ochii interlocutorului dvs spun cu totul altceva decat cuvintele pe care le rosteste. Iar proverbul ala cu “ochii nu mint niciodata” e adevarat. Daca ai suficient curaj si rabdare sa ii privesti, vei observa.
Si, da, prefacatoria a fost ridicata la rang de arta, unii au facut din ea un stil de viata, incat nu mai stiu nici ei care-i originalul si care imaginea pe care vor s-o proiecteze, iar unii dintre noi ne-am format impresia ca ne pricem in domeniul asta pentru ca ne-a mers o data, de doua ori, de ‘nspe mii de ori. Dar ne-am pus vreodata problema ca asa cum noi spunem mincini caldute cu zambetul pe buze si privindu-ne interlocutorul in ochi pentru mai multa credibilitate, la fel si interlocutorul poate afisa acelasi zambet amabil si se poate preface ca ne crede? Sau asta deja nu mai conteaza?

 

marți, 6 septembrie 2011

Non ti scordar di me


Se pare ca septembrie e un fel de luna neagra a muzicii. Unii s-au nascut, altii au murit in aceasta luna, dar toti au lasat regrete in inimile multora dintre noi.

Suntem diferiti. Fiecare cu stilul lui, fiecare cu conceptele sale, cu idei si preferinte diferite, dar multi dintre noi ne regasim alaturi, cateodata, in muzica pe care o ascultam. Vibram la fel pe unele acorduri.
Nu sunt ceea ce se cheama o cunoscatoare intr-ale operei, nici nu pot sa spun ca imi place stilul, dar imi place Luciano Pavarotti cu vocea lui suava ca de inger cand iti canta “Ave Maria” si puternica precum un tunet cand iti canta “Aria lui Figaro”, imi place deschiderea lui catre publicul necunoscator prin colaborarile cu artisti care imi sunt accesibili, facandu-ma sa imi doresc sa ascult originalul si sa vreau mai mult si mai mult, imi place felul in care iti intinde mana si te ghideaza zambind printr-un univers necunoscut ajutandu-te sa descoperi minunatia unei lumi inaccesibile pana atunci.



luni, 5 septembrie 2011

Happy Birthday to The King!



sursa foto
Sa vorbesti despre Freddie Mercury ar fi ca si cum ai vorbi despre Biblie. Toata lumea o cunoaste mai mult sau mai putin. Unii pot sa iti recite pasaje din memorie, altii cunosc doar povestea, altii nu stiu mare lucru, dar oricum au auzit de Biblie. Asa e si cu Freddie Mercury.
Cine nu a ascultat “Bohemian Rapsody”, “We are the champions”, “Who wants to live forever” etc.? E cineva care nu are macar una din melodiile sale in colectie? Cine nu a fost fascinat de vocea fara seaman, de vitalitatea si pasiunea pe care o respira prin toti porii fiintei sale?
Freddie nu a fost muzician, nici compozitor, nici textier. Freddie a fost un fenomen, un fenomen care  face ravagii si dupa aproape 20 de ani de la disparitie, un fenomen care inca influenteaza si fascineaza masele, le vrajeste si le incanta cu sunete fara de moarte.
Pentru cine nu a vazut, sau vrea sa revada concertul de pe Wembley din 1986, il gaseste in intregime pe youtube, aici. Enjoy!

joi, 1 septembrie 2011

A venit, a venit toamna ...

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
                                      Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta"                                         
                                                            Nichita Stanescu

M-am trezit fredonand chestia asta de dimineata, inca din pat, inca nu deschisesem gura, era doar asa un Mmmmmm mmmm… Cand am incercat sa o fredonaez cu adevarat …aaaaa, sa fac atac nu alta, iesea o raguseala gatuita asa cum vezi prin filme cand vreun personaj isi da ultima suflare. Hopa! N-am fost eu vreo soprana niciodata, dar nici asa ceva n-am patit. Am incercat sa imi amintesc cand am cantat ultima oara. Nu mai stiam si asta e trist.
Calendaristic e prima zi de toamna. :( si parca se simte in aer. Nu stiu cum e la voi dar la mine a inceput toamna de vreo doua zile. Ploaie, frig, vant puternic nori din aia urati. Ma uit pe geam si imi vine sa plang. Sunt dependenta de soare. Oricat ar fi ziua de rea si oricate probleme as avea, daca e soare, totul imi pare mai usor. Iar azi nu e si ma gandesc cu groaza ca pana la primavara o sa tot am parte de astfel de zile, unele chiar mai urate.
Imi place toamna pentru noianul de culori si nuante cu care te inconjoara, o explozie de culoare, dar cand dupa un timp totul moare si vad pasarile pregatindu-se sa plece spre soare, iar eu raman … nu imi mai place. Stiati ca pasarile calatoare nu pleaca dintr-o data ci se pregatesc cateva zile inainte? Nu stiu cate, dar am bagat de seama acest lucru acum vreo trei ani cand m-am mutat aici. Cel putin asa fac randunelele aici, la mine. Sunt foarte multe in zona mea, galagioase si agitate, pline de viata. La un moment dat, numai de ele stiut, incep sa se adune dimineata, un ocean de randunele, cred ca aici, la mine, e un fel de loc de intalnire, punctul de plecare. Ai senzatia ca e ziua imbarcarii, dar nu, fac zboruri lungi, un soi de antrenament, cred, dar se intorc. Si asa o tin vreo cateva zile pana ce, intr-o zi, nu se mai intorc. Si totul ramane pustiu si trist.
A venit, a venit toamna…