luni, 29 august 2011

4 picioare stangi

Sunt antitalent. Am mai spus-o. Desi mi-ar fi placut sa am un pic intr-un domeniu oarecare.
Imi place pictura, dar din pacate am ajuns sa ma limitez la a admira lucrarile altora, caci desenele mele aratau mereu ca si cum ar fi zgariat pisica. Am incercat la sa invat chitara. Nu am reusit decat sa fac bataturi la degete. Profesorul mi-a spus s-o las balta ca nu-i de mine. Ador vioara, dar constientizez ca e prea tarziu sa fac din ea mai mult decat un hobby si oricum nu cred ca voi avea oportunitatea sa invat. Tinand cont de experientele anterioare in privinta abilitatilor mele …  mai bine raman la stadiul de ascultator.
Nici macar cea mai simpla chestie pe care aproape orice pusti o stie nu mi-a reusit. Mersul pe bicicleta!!! Sunt cu adevarat impiedicata. De cate ori am incercat nu m-am ales decat cu genunchi invinetiti, coate julite, … julituri cat cuprinde, si tot n-am reusit. Mai mare rasul! Asa ca m-am limitat la o bicicleta medicinala fac kilometri … in casa.
Cand mi-am luat carnetul, instructorul si-a pierdut si restul de par pe care il mai avea pe cap. Degeaba am luat sala fara greseala, la conducere am fost dezastru. Instructorul mi-a spus la un moment dat, plin de nervi si ragind de-a dreptul, ca in viata lui nu a vazut pe cineva cu mai putine abilitati, ca eram fenomen (in sensul rau al cuvantului, bineinteles).  
Asa cum iubesc pictura iubesc si fotografia. Am facut un mare sacrificiu acum vreo 5 ani ca sa imi fac cadou de Mos Craciun o camera semiprofesionala. Nu pot sa afirm ca am reusit mare lucru. Desi am studiat la greu, de obicei nu iese ceea ce vreau eu. Reusesc cate o fotografie buna dupa sute de shot-uri si, cred eu, numai din intamplare.
Cred ca in cazul meu se aplica cel mai bine acea zicala veche, romaneasca “Teoria ca teoria, practica te omoara.”
Singurul talent pe care il am, se pare, e gatitul. Afirmatia nu imi apartine pentru ca eu nu ma consider vreun bucatar de soi, dar cine vine si mananca pe la mine, isi face drum mai des si imi tot repeta ca mancarea e excelenta. Poate pentru faptul ca nu respect nici o reteta si nu am nici o carte de bucate. Imi place sa improvizez. Nu gatesc des si imi place sa gatesc numai daca o fac pentru mai multe persoane, doar pentru mine … nu merita efortul. 
Unul din putinele lucruri pe care mi-a placut intr-adevar sa il fac si pe care, se pare, l-am si facut bine (luand in considerare faptul ca nu mai faceam fata la comenzi) au fost cartile pentru copii. Vreo cativa ani am facut carti pentru copii si nici o alta munca nu mi-a dat o mai mare satisfactie, chiar daca nu mai stiam cand e noapte si cand e zi, daca am mancat sau nu, cand mi-am vazut familia sau prietenii ultima data. Luam pauza cand se terminau cafeaua si tigarile. Dar cum toate lucrurile bune au un sfarsit, s-a terminat si asta. M-am mutat.
Talentul nu pe pentru toti, asta-i clar, si la fel de clar e ca atunci cand s-a impartit eu am lipsit cu desavarsire, dar cred ca am lipsit si la impartirea abilitatior obisnuite (ca mersul pe bicicleta), insa se pare ca m-am prezentat de 4 ori la dotarea cu piciorul stang. Asta ca sa compensez absentele.

vineri, 26 august 2011

Filme de văzut 2 - Jane Eyre (1996)

Am vazut de curand Jane Eyre 2011 asa cum am vazut multe din ecranizarile acestui roman. De ce? E adevarat ca trebuie sa fii un pic dus cu capul ca sa vezi iar si iar aceleasi scene, doar un pic diferite. In fond toate pleaca de la acelasi subiect. Dar, ca sa fiu sincera, cred ca Jane Eyre, scrisa de Charlotte Bronte, e povestea mea de dragoste preferata, desi nu e tocmai un roman de dragoste, ci e mai mult o drama. Oricum, sa zicem ca partea despre dragoste a acestei carti imi place. Asa ca, dupa ce am citit cartea, cu multi ani in urma, am inceput sa caut si ecranizarile si …  am tot vazut.
De-a lungul timpului, cartea a fost ecranizata de 22 de ori incepand din 1910 si pana in prezent.
 Versiune din 2011 nu m-a impresionat prin nimic. Poate ca asa e cand se realizeaza prea multe filme pe acelasi subiect, nu mai au farmec, dar efectiv m-a plictisit. Nu a stralucit prin nimic. A facut din scenariu o mare varza, as spune eu, nu a avut decat vagi tangente cu romanul, iar actorii nu mi-au parut prea convingatori. Pe scurt, aproape ca m-am plictisit, dar totusi am rezistat eroic pana la sfarsit. Pentru cineva care nu a citit cartea poate parea interesant, desi ma indoiesc.
Oricum, din toate ecranizarile pe care eu le-am vazut cred ca cea din  1996 in regia lui Franco Zeffirelli cu Charlotte Gainsbourg si William Hurt in rolurile principale, este cea mai reusita, desi e facuta de americani. Este adevarat ca nu poti inghesui intr-un film artistic un intreg roman, e imposibil, timpul nu permite. Versiunea din 1996 respecta, in mare parte, firul principal al povestii, desi  amesteca unele detalii si renunta la unele personaje sau la relatiile dintre personaje. Eu o consider cea mai buna ecranizare, iar William Hurt in rolul lui Edward Rochester interpreteaza extraordinar, la fel ca Charlotte Gainsbourg in rolul adultei Jane si Anna Paquin in rolul micutei Jane. Am auzit si pareri contra, era normal, cum ca in ecranizarea din ’96 lipsesc scene importante si ca relatiile dintre personaje au fost mult alterate, ca au disparut personaje etc. dar toata lumea era de acord ca actorii principal au jucat excelent.
In miniseria din 1983 se respecta mult mai mult firul cartii, dar e o miniserie, deci timpul permite, insa actorii principali nu m-au impresionat prea tare. Timothy Dalton in rolul d-lui Rochester nu se prea potriveste, in opinia mea, nu are robustetea si duritatea necesare personajului, nu emana forta, calitati pe care le regasesti din plin in interpretarea lui William Hurt.
Si miniseria engleza din 2006 merita atentia, englezii fiind actori excelenti, in opinia mea, dar … favorita mea ramane ecranizarea din 1996, asa ca, daca ar fi sa recomand as recomanda ecranizarea din 1996.



miercuri, 24 august 2011

Prejudecăți

Lumea în care trăim nu te analizează ca individ ci ca membru al comunității din care provii. Nu contează valoarea ta ca individ ci opinia generală despre comunitatea din care provii, lucru de care nu te poți debarasa oricât ai încerca. Chiar dacă la un moment dat ai senzația ca ai depășit problema si că ai reușit, in sfârșit, să te impui ca individ, ca persoană, nu e decât o iluzie, comunitatea te prinde din urmă și te lovește crunt când și de unde te aștepți mai puțin. Dar mai dureros este când lovitura vine din partea unor oameni care ai crezut că au ajuns să te cunoască, să te aprecieze și pe care îi consideri prieteni, oameni care te judecă pentru ceea ce ești și nu după țara căreia îi aparții.
Am mai fost încă o dată, dacă mai era necesar, judecată pentru faptul ca sunt româncă si nu pentru omul care sunt. A trebuit să înfrunt încă o dată opinia generală, cel puțin europeană, referitoare la români. Și doare, doare rău. Suntem văzuți ca un popor de țigani și infractori. Asta pentru ca sunt atât de mulți compatrioți de-ai noștri care merg afară să se ocupe doar de prostii. Asta ne afectează pe toți, pentru că mass-media occidentală e plină de știri despre românii care încalcă legea: furt, prostituție, proxenetism, ocupare ilegală de spații, tâlhării și chiar crime. Nimeni nu vorbește despre românii corecți, onești, deși  sunt mulți și din aceștia plecați, dar ei își văd de treabă, nu sar în ochi și așa nimeni nu îi cunoaște, nimeni nu aude de ei. Știrile despre ei nu vând, nimeni nu e interesat. Pe românii care își câștigă existența muncind din greu, dar cinstit, nimeni nu-i cunoaște, sunt invizibili și, din nefericire trebuie să suporte consecințele faptelor celor cărora nu le place să muncească și aleargă după câștiguri ușoare. Nu contează motivul pentru care te afli în țara lor, ca ești imigrant, turist, la studii sau specializare, ideea e aceeași, ești posibil infractor și țigan.
Am avut neplăcerea să suport o remarcă jignitoare din partea unei persoane pe care o consideram prietenă și care, cel puțin așa am crezut eu, reușise prin intermediul meu, și a altor români să își schimbe părerea și să nu ne mai creadă pe toți hoți și țigani. Mi s-a spus cu un zâmbet malițios: ”Ieri, la cumpărături, supermarketul acela părea destul de românesc.” Nu m-am prins de poantă așa că am întrebat de ce. ”Păi nu-ți amintești țiganii ăia?” Mi-am amintit că era un grup de țigani, unii mirosind a transpirație de îți mutau nasul, dar erau localnici, nicidecum români așa că eram un pic pierdută. ”Și ce vrei să spui cu asta? – am întrebat.” ”Aaa, nimic doar că erau mulți țigani.” Nu exagerez, am simțit că mi se urcă tot sângele la cap și nu am putut să tac. Am întrebat care e problema cu țiganii că oricum ăia erau de ai lor, nu erau români. Mi-a replicat că a fost doar așa … ”pentru că voi aveți mulți”. Conversația a continuat pe un ton acid și a trebuit să aud multe alte chestii referitoare la țigani printre care că organizam concurs de Miss țiganca (de parcă nu ar avea voie!!!) și că atâta timp cât nu vom rezolva problema țiganilor așa vom fi tratați, vom fi denigrați și marginalizați. Știu că e așa și nu am încercat niciodată să neg acest lucru. Ceea ce nu înțeleg e de ce a trebuit să mi se spună mie, pe un ton de reproș și cu o oarecare agresivitate, de parcă eu aș fi avut un cuvânt de spus în toată povestea asta, de parcă mi-ar fi stat mie în putere să rezolv problema și nu făceam nimic și mai ales nu îmi venea să cred că toate astea veneau de la o persoană care timp de mulți ani a cunoscut și cealaltă față a României, pe care occidentul nu o cunoaște. M-a deranjat. Și am încheiat conversația spunându-i că nu mai lipsește decât să îmi spună și mie că sunt țigancă și va fi tacâmul complet.
Nu cred că străinii vor pricepe niciodată. Orice ar face oamenii de bună credință, e suficient un țigan sau un român să dea cu bățul în baltă și s-a dus totul pe Apa Sâmbetei. Suntem comunitate și nu indivizi și vom fi totdeauna judecați prin prisma comunității.
Așa că, dacă mergeți ”pe afară”, sfatul meu, evitați pe cât posibil să spuneți că sunteți români veți fi scutiți de multe neplăceri.


Ghosts Of The Past

Am fost acuzata de multe ori de catre unii care se autointituleaza cunoscatori in ale muzicii ca imi place muzica de pustani si ca nu apreciez muzica adevarata. Faptul ca imi place, printre altele, rock-ul alternativ si formatii de tineri uneori mai mult decat “muzica varstei mele” se pare ca face din mine o persoana lipsita de gust in materie de muzica.  
Eu nu-mi permit sa critic gusturile nimanui in nici un domeniu, fie el muzica, film, moda sau oricare altul. Consider ca fiecare e liber sa aleaga ceea ce ii place sa citeasca, sa vada sau sa asculte. Daca mie nu imi place, asta nu inseamna ca trebuie sa nu placa nimanui. Daca toti am asculta doar muzica unor nume consacrate ar insemna sa nu dam nici o sansa noului val. In opinia mea, fiind tanar si neavand un nume deja consacrat intr-un domeniu, nu inseamna automat ca nu esti bun. Sau daca nu a auzit toata lumea de tine, nu inseamna ca esti automat un idiot. Nu inteleg aceasta tendinta de-a dreptul cretina de a iti da cu parerea cand nici macar nu ai avut curiozitateat sa te informezi inainte, sa stii exact despre ce vorbesti, sau sa vezi daca iti place, ci incepi din start cu poezia: “Cine-s astia, ca nu s-a auzit de ei? Uite aici muzica buna…” si iti vara sub nas propriile preferinte.
Imi place sa experimentez lucruri noi, mancare, muzica, filme, autori, programe etc. Sunt curioasa din fire. E posibil sa imi placa, e posibil sa nu, dar mai bine incerc si stiu sigur decat sa nu am habar. Asa si cu muzica. Am ascultat multa muzica relativ noua in care nu m-am regasit, dar am avut si cateva surprize placute. Asa s-a intamplat si cu cei despre care o sa scriu mai jos. 
Azi am descoperit ca, in sfarsit, una din trupele care imi plac mult, mult de tot a mai lansat un album, Ghosts Of The Past. De fapt  albumul s-a lansat pe 12 august, dar eu abia azi am aflat. Si asta pentru ca in ultimii 2 ani am tot cautat sa vad daca au mai scos ceva si … nimic, incat ma cam lasasem pagubasa. 
Prin 2006 ani un contact din Skype m-a intrebat daca am ascultat Eskimo Joe. Am spus ca nu. M-a indemnat sa ascult, sa vad daca imi place, asa ca m-am dus la youtube si dupa ce am ascultat cateva piese am constat ca imi place, astfel incat, pana in prezent, mi-am procurat aproape tot ce au lansat (lipsa vreo doua piese) si inca nu m-am plictisit de ei, chiar daca pe ultimele doua albume nu am gasit decat vreo doua piese care imi plac cu adevarat. Nu pot sa spun ca ador toate pisele lor, ar fi o mincina, dar sunt destul de multe care imi plac, asa ca …
sursa foto
Eskimo Joe e o formatie australiana de rock alternativ care s-a lansat prin 1997 cu Sweater. Pe Internet nu exista prea multe informatii despre ei, asa cum spuneam nu sunt nume grele in muzica, dar eu sunt o ciudata, cum am mai spus, imi plac chestii ciudate si nu imi place “in rand cu lumea”. Albume ca Black Fingernails, Red Wine, A song is a City, sunt albume pe care imi permit sa le recomand ca si alte piese lansate pe alte albume sau single-uri. Ca sa spun care e favorite mea, e greu, sunt mai multe si nu pot sa fac o departajare clara intre ele, ma doare inima, sunt subiectiva, dar voi incarca mai jos, de pe youtube, cateva dintre ele, poate se lipeste cineva. :)
Si imi place vocea solistului. E diferita, are o usoara tenta de raguseala, care o face deosebita si simt ca ma regasesc in muzica lor, ma atinge, ma face sa vibrez si cred ca asta conteaza de fapt, nu ce nume are cel care canta, nu recunoasterea pe plan mondial si nici daca place sau nu la toata lumea. Mie imi place!

Eskimo Joe - Liar

 


Eskimo Joe - Car crash

vineri, 19 august 2011

“ Daca numarul operelor mele este relativ restrans, este pentru ca nu am vrut sa dau decat ce-i mai bun din mine insumi.”

 

La primul “googalit”dupa miezul noptii am descoperit cu incantare ca Google are un logo special care ne reaminteste ca astazi, 19 august 2011, se implinesc 130 de de ani de la nasterea lui George Enescu. Mi se pare o idee laudabila sa le mai amintesti romanilor de oameni de care ar trebui sa isi aminteasca mai des sau pe care ar trebui sa ii cunoasca. Daca si numai din curiozitatea de a vedea “cine-i ala din poza?” utilizatorii trec cu mouse-ul pe deasupra logo-ului, si tot e bine. E mai mult decat nimic.
sursa foto
Imi amintesc de o intamplare petrecuta cu cativa ani in urma intr-un aeroport, cand asteptand o legatura am intrat in vorba cu un domn care astepta ca si mine, dar o alta cursa. Era norvegian, din tara lui Grieg, cand i-am spus ca sunt romanca a exclamat: "O! Enesco!" Am ramas fara cuvinte. M-as fi asteptat la orice, dar nu la Enescu. Un norvegian, intr-un aeroport, auzise de Enescu. Am fost impresionata. L-am intrebat cum se face ca a auzit de Enescu. A zambit si mi-a spus ca l-a studiat si i-a placut, ca   fusese in Romania cu ani in urma doar ca sa vada Muzeul George Enescu si chiar sustinuse concerte cu muzica lui Enescu ... era dirijor. 
Chiar daca era de specialitate si se presupune ca a trebuit sa studieze opera compozitorului nostru, mi-a lasat impresia ca ii placea cu adevarat, vorbea cu o pasiune pe care rar am intalnit-o in exprimarea cuiva. Am primit o excelenta lectie gratuita despre Istoria Muzicii intr-un aeroport si a fost una din mult prea putinele dati cand nu mi-a fost rusine ca sunt romanca.

George Enescu nu poate fi catalogat ca apartinand unui stil sa unei scoli. El  a fost un caracter individualist, iar compozitiile sale nu au o samnatura comuna. El este considerat a fi fondatorul primei miscari muzicale nationale dupa crearea Romaniei.
Enescu ramane pentru mine exemplul rar al unei personalitati absolut complete ca muzician, artist, pentru ca facea totul, stia totul. Vorbea mai multe limbi, era extrem de cultivat, era foarte frumos, interpreta admirabil la vioara, si deja intr-o maneira care il distingea de alti mari virtuosi, in sensul ca, si vorbesc eu insumi in calitate de vechi violonist, sonoritatea sa era unica.”(Manuel Rosenthal, sef de orchestra, compozitor).

Enescu nu a fost numai compozitor si dirijor dar si un mare violonist, concertand in multe tari si fiind profesorul unor nume astazi consacrate, ca Arthur Grumiaux, Irvy Gitlis, Ida Haendel, Christian Ferras, dar dintre toti, numele lui Yehudi Menuhin este cel mai legat de numele lui George Enescu.
Iata ce a scris pianistul si compozitorul francez Maurice Dumesnil (care l-a insotit pe Enescu in diferite ocazii) intr-un articol pentru “The Etude Music Magazine”, articol publicat in Philadelphia in februarie 1937, despre intalnirea lui Enescu cu Menuhin la Paris in 1927:
Intr-o dupa-amiaza de ianuarie, 1927, Enescu a sustinut un recital la Salle Gaveau in Paris. […] obisnuita multime de prieteni si admiratori il inconjurau in culise. Un baiat cu parul castaniu isi face drum spre el, ii strange mana si ii spune simplu:
- Vreau sa va intalnesc.
Enescu, instinctiv a simtit o personalitate si i-a fixat baiatului o intalnire pentru a doua zi de dimineata.
Menuhin, caci el era, a mers la apartamentul  din strada Clichy cu vioara. Enescu tocmai terminase o repetitie cu Gerard Hekking, violonistul.
- Vreau sa studiez cu dvs, i-a spus baiatul.
- In regula, vrei sa canti ceva pentru mine?
Cand Menuhin a cantat, Enescu si Hekking s-au uitat unul la altul cu uluiala iar cel dintai l-a acceptat imediat ca discipol.
Nu sunt nici muzician si nici cu alt talent artistic nu m-a inzestrat natura, dar am ajuns cu timpul sa ascult cu placere muzica clasica. Si totul datorita prietenei mele O. De la ea am citit si prima carte despre viata lui George Enescu, iar acum, dupa multi ani, am ajuns sa am aproape toata opera lui. Lucrarile sale au o sensibilitate aparte si nu ma refer numai la partiturile cunoscute, Rapsodia Romana, Balada, Poema Romana sau Ciocarlia ci si la Sonatele pentru Violoncel sau Simfonia a 2ª, suitele care sunt printre preferatele mele, ma fac sa vibrez, asa cum spunea George Enescu:
Perfectiunea, care este pasiunea atator oameni, nu ma intereseaza. Ceea ce conteaza in arta este sa vibrezi tu insuti si sa ii faci pe ceilalti sa vibreze.

 

joi, 18 august 2011

Iubire de ape

Imi place marea. Cui nu-i place? Dar mie imi place marea suparata, nervoasa si revoltata. Nu imi place marea doar pentru posibilitatile pe care le ofera ci imi place revolta din ea si forta pe care o emana, sentimentul de nimicnicie pe care il traiesc in fata unei astfel de manifestari de forta. O furtuna pe mare iti ofera o experienta de neuitat, o combinatia fantastica intre  acustic, vizual si olfactiv. 
Asa l-am descoperit  in urma cu multi ani pe Aivazovski, pictorul furtunilor marine. Nu ca toate picturile lui ar reprezenta marea pe timp de furtuna, dar mai mult de jumatate din lucrarile lui au ca subiect marea, marea revoltata, marea calma, marea noaptea, marea… marea … marea.
E uimitoare tehnica lui de a reda  jocul de lumina, umbrele, lumina difuza a soarelui la rasarit si apus  sau lumina lunii,  lumina care se reflecta in valuri, lumina patrunzand printre nori, ceata,  spuma marii, precum si reflectarea obiectelor in apa. 
Aivazovski, Ivan, (1817 – 1900) a fost un pictor rus de origine armeana, cunoscut in special pentru lucrarile sale cu caracter marin, lasand peste 6000 de lucrari in care a reusit sa transmita prin intermediul penelului poezia naturii, stari si sentimente. De-a lungul timpului, multi au considerat ca fiind melodramatic faptul ca sute de lucrari din bogata sa colectie au ca subiect marea. Capacitatea sa extraordinara de a picta apa, aerul si lumina intr-un mod atat de natural l-au făcut pe papa Grigore al XVI-lea sa cumpere “Haosul” pe care l-a expus la Vatican, unde erau expuse numai picturile marilor artişti.
Aivazovski a reusit sa redea cu maiestrie schimbarile “de dispozitie” ale marii, incat eu pot sa trag doar o concluzie: a iubit cu pasiune marea, dar a avut si harul de a putea pune pe panza aceasta iubire nemasurata. Iubirea nu e de ajuns fara ceva in plus, iar el a avut acel ceva, l-a avut din plin.
 
 

Acasa nu e o casa


Ce inseamna acasa? Acasa e locul unde ne-am nascut, unde locuim sau locul unde ne simtim bine chiar daca nu e casa noastra? Suntem legati de patru pereti sau de amintiri si senzatii? Suntem atasati precum cainii de persoane, sau de casa in sine precum pisicile? Se creaza o legatura cu o constructie sau cu amintirile care te leaga de respectivii pereti. Chiar daca schimbam mai multe case ramanem iremediabil legati sufleteste de una din ele sau depinde de evolutia sau involutia vietii noastre? Daca nu ne-am simtit bine nicaieri vom numi acasa locul in care ne-am simtit ceva mai bine decat in celelalte, adica vom alege raul cel mai mic si vom colora trecutul in mod inconstient pentru ca simtim nevoia de a ne agata de ceva, de a avea un punct fix in valtoarea care ne inconjoara? E posibil sa nu te simti acasa intre peretii casei al carui proprietar esti, sa fii strain in propria-ti casa? Acasa e o casa sau e sentimentul pe care ti-l produce un loc?



joi, 11 august 2011

Îndoieli


Uneori, când simțim că am ajuns la limită și avem impresia că mai jos nu se poate, viața ne arată că sunt alții mult mai lipsiți de noroc și cu probleme mult mai grave, astfel încât toată nefericirea noastră pare o lamentare jalnică și fără sens. Întinzând o mână unei ființe, fie ea pe două sau pe patru picioare, de multe ori te ajută și pe tine. Îți dă un scop și parcă luminează cenușiul din jur.
Dar de multe ori  deși credem că am luat decizia corectă după o profundă analiză și în conformitate cu principiile după care ne ghidăm, rămâne un sentiment de îndoială care ne macină. Dar dacă …
Mă întorceam acasă pe la amiază într-un aprilie torid, mult prea torid pentru o primăvară, dezamăgită și dezgustată de viață, târându-mi picioarele fără chef și blestemând căldura care mă sleia efectiv și soarele care mă bătea în moalele capului. Nu era gram de umbră și treceam pe lângă zidul înalt al unei grădini, cu ochii pironiți pe trotuar plictisită și fără chef. La un moment dat am văzut ceva pe jos. Era un pui de pasăre, un ghemotoc de puf, cu aripioarele lăsate și cu ciocul deschis, sufocat de căldură ca și mine. M-am uitat în jur, neștiind de unde a aterizat, apoi în sus. Deasupra zidului de vedeau ramurile unui copac și se auzea gălăgie, ciripit de păsări. Nu aveam nici o șansa să ajung până acolo, zidul având cel puțin doi metri. Mă uitam la el și nu știam ce să fac, era aproape mort. Habar nu aveam despre cum se cresc pasările, nu avusesem niciodată, iar puiul părea abia ieșit din ou și fără nici o șansă. Eu, deasemenea, nu puteam să îi ofer aproape nimic, dar mai ales știam că nu pot să vad o ființă murind. Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că am trecut mai departe spunându-mi că “asta e …”. N-am rezistat nici până la colțul străzii. Vedeam în fata ochilor numai ciocul acela deschis, sec, un strigat de ajutor mut al unui muribund. M-am întors. Mi-am zis că fie ce-o fi, chiar dacă moare, cel puțin nu va muri în chinuri groaznice în soare, singur pe un trotuar încins.
 Acasă a început nebunia.  Am reușit să îi dau vreo doi stropi de apă, lăsând robinetul să picure pe ciocul lui, după ce l-am lăsat puțin să se obișnuiască cu răcoarea din casă. Habar nu aveam ce să fac. Am chemat un prieten care crescuse păsări în copilărie. Nu aveam nici un fel de idee sau de instrumente ajutătoare. Cum dai mâncare unui pui de pasăre abia ieșit din găoace? … Că eu nu aveam cioc. Am început să improvizez. Prietenul meu îmi adusese o seringa să ii dau apă … nu mergea, apa ieșea jet, nu stropi, așa că … mi-a venit o idee: banalele bețișoare de urechi, înmuiate bine lăsau să cada câte un strop, doi, nici că trebuia mai mult. Înviase! Era cu gâtul lungit și cu ciocul deschis după
 
tot ce mișca. Cu mâncarea a fost mai greu. Am încercat cu penseta, nu mergea. Ce să găsesc eu destul de subțire ca să încapă în ciocul ăla mic? Cu mâna… nici o șansă, capul lui era cât o unghie de-a mea bine tăiată. Am început să sculptez bețe de chibrit, din alea lungi, pentru aprins cuptorul. Le-am șlefuit bine până s-au rotunjit și au rămas fine, ca să nu-l rănesc, iar la un capăt l-am făcut ca o spatulă, ca să poată ține mâncarea. Munca de Sisif și sute de bețe stricate până am reușit să fac câteva bune, dar a dat rezultat. De, nu m-a făcut mama sculptor, și nici un altfel de talent artistic nu am.  Mânca precum lupul. Ar fi mâncat și bățul, cred. Mi-am adus aminte de bunica, la țară, când avea pui de curcă mici, le dădea gălbenuș de ou fiert, spunea că “ii întărește” … i-am dat și eu la puiul meu, care nu era de curcă, dar m-am gândit, în prostia mea, că bunica știa ea ce știa. Mânca tot și mânca tot timpul. Și a trăit!
Și așa a început aventura noastră. Eu și puiul de … încă nu m-am lămurit foarte clar ce pasăre era. Toată lumea își dădea cu părerea.  Oricum nu conta. L-am botezat Țuțu, și am considerat eu, nu știu de ce, că e băiat, ca să mi se spună după un timp, când deja era târziu, că, de fapt, era o fetiță. I-am amenajat un culcuș într-o pălărie veche, pe care nu o mai purtam, dar nici nu mă lăsase inima să o arunc. A servit de minune. Noaptea îi încălzeam ”cuibul” într-un castron pus deasupra unei cratițe cu apă caldă.
 Mânca de parcă  n-ar mai fi văzut mâncare și a crescut destul de repede. Nu mi-au plăcut niciodată coliviile și cuștile așa că nici prin gând nu mi-a trecut să îl pun într-una, deși găsisem una pe la prieteni. Era șef în casă.
Înainte să învețe să zboare, nu se mișca din zona “cuibului” unde îi instalasem și un băț ca să poată să facă echilibristică, iar ”sala de mese” era patul meu pe care a trebuit să-l acopăr cu ceva ce puteam arunca după.
 Când a început să zboare, am început să avem o problemă. Mai mult eu. Zbura în toata casa dar ateriza mereu pe capul meu. Acolo era “baza”. Eram tot timpul plină de “noroace”, că era încăpățânat ca un catar și nu voia să stea pe umăr ca draga de lume, că tricoul îl mai schimbam, dar părul nu puteam să îl schimb și deja mă consolasem cu ideea că o să chelesc de atâta spălat pe cap. Dacă mă așezam la calculator, se instala tacticos pe monitor și își făcea toaleta, mă uitam la tv, apărea și el să-și facă siesta. Când dispăream din raza lui vizuală era jale, scandal și țipete. Mă căuta până mă găsea și ateriza fericit în creștetul meu ciripind satisfăcut și onorându-mă cu un “noroc” survenit din cauza emoției, presupun. Când trebuia să plec de acasă era concurs cine ajunge primul la ușă. Clar că trebuia să ajung eu, dacă voiam să mai plec.
Au fost câteva luni de vis, dar știam că trebuie să îl pregătesc oarecum pentru ieșirea în lume. Așa cum am mai spus nu sunt adepta coliviilor și cuștilor. Dacă e pasăre … să zboare. Liberă. Casa, oricât confort ii oferea, era totuși o colivie. Am început să îl scot afară, în colivie de data asta, să se obișnuiască cu atmosfera, să audă alte pasări, poate surate de-ale lui, să vadă peisajul. 
Era deja adult, știam că trebuie să îi dau drumul, dar … îmi era teamă, teamă că nu o să se descurce, teamă că fiind crescut într-un mediu sigur nu va ști să se ferească de pericole, dar eram oarecum mai liniștita văzând că se sperie de oameni și se ascunde, la fel și de pisici. A sosit și ziua în care mi-am luat inima în dinți și am spus: “Gata! A sosit clipa.”  Avea vreo 4 luni deja. Am ieșit afară cu el instalat, ca de obicei, pe cap. Nu reacționa. Cred că la început nu a realizat că suntem afară. După un timp și-a luat zborul brusc. Am crezut că va zbura în parcul de lângă casă, dar nu, s-a așezat pe o tufă. Nu se mișca. Cred că era nedumerit. M-am apropiat vorbindu-i, așa cum făceam de obicei. M-am gândit. Ok. Îl iau acasă. Dar a fugit. S-a așezat pe o alta tufă la ceva distanță. M-am luat după el.
 Mă gândeam că, poate, dacă ii e teamă va reveni pe capul meu, dar nu. Cum mă apropiam, zbura mai departe. Și am ținut-o așa, din tufă în tufă până ce, la un moment dat am ajuns într-un loc deschis, cu iarbă înaltă. M-am apropiat din nou, dar … surpriză, nu îl mai recunoșteam. Erau mai multe păsări asemeni lui încât nu mai știam care dintre ele e. L-am strigat, am vorbit, nimic. Când m-am apropiat mai mult au fugit toate. Deja nu știam care dintre ele era. După care să mă iau? Toata ziua am făcut naveta de acasă la locul cu pricina. Degeaba. Erau multe pasări asemeni lui, dar nu știam care e el. Asta m-a consolat oarecum. M-am gândit că e cu ai lui și ii va fi mai ușor să se acomodeze. Când a început să se întunece am intrat în panică. Prima lui noapte singur afară. Oare ce-o face? Așa m-am chinuit câteva săptămâni între sentimentul crunt de vinovăție, că nu era pregătit pentru lumea de afară, și gândul că făcusem bine că îl eliberasem.
Nu s-a mai întors. Și de multe ori mă întreb dacă o fi reușit să se acomodeze, dacă încă o mai fi în viață. Nu știu și această incertitudine nu mă ajuta deloc. Sentimentul de vină e undeva acolo bine înrădăcinat, chiar dacă încă cred că redându-i libertatea a fost o bună decizie, chiar dacă urăsc grădinile zoologice și cuștile și coliviile din casele altora, chiar dacă cred că animalele și pasările ar trebui să fie libere să plece și să vină când vor … dacă vor.  
 

sâmbătă, 6 august 2011

Filme de văzut 1 - The Spirit that can't be broken

Sunt mare amatoare de desene animate, desi nu mai sunt la varsta la care se vizioneaza, de obicei, astfel de productii. Poate ca e urmare a lipsei de desene animate din copilarie. Imi amintesc ca eram satula de acelesi si aceleasi desene repetate la nesfarsit, Mihaela, Balanel si Miaunel si Gopo. Erau, cred, singurele desene difuzate la tv in timpul copilariei mele.  Cel putin altele nu imi mai amintesc. Asa ca atunci cand am avut posibiliatatea am inceput sa recuperez. … si tot recuperez de vreo 20 si ceva de ani. Inca nu am terminat :). Am vazut aproape tot ce se putea vedea, indiferente de gen. Nu ma satur. Daca asta e semn de infantilitate … poate ca e, poate ca undeva in interior a ramas ceva din copilul de altadata care in mod normal ar fi trebuit sa creasca. Ei bine, se pare ca nu a crescut si nici nu il vad crescand prea curand. Dar nu ma dearanjeaza. Chiar mi-e drag. Sper sa fi pastrat inca ceva din inocenta copilariei. Face bine uneori.
Nu ar avea rost sa sa enumar ce mi-a placut. Ar fi prea multe. Stiu doar care este preferatul meu: Spirit - Stallion of the Cimarron. Nu am observat sa fi fost un mare succes, sa fi facut multa valva, desi e pacat. E o poveste uimitoare despre naivitate, curaj, prietenie, respect si mai ales despre libertate. Mi s-a parut extraordinara povestea, dar si realizarea, scenele, peisajele, actiunea. Intr-un cuvant: totul. Nu sunt deloc fan Brian Adams, cel care a compus (in colaborare) si interpretat coloana sonora, dar cred ca a facut o treaba extraordinara de data asta. Muzica lui nu insoteste doar imaginea, ci o completeaza, amplifica actiunea, ii da mai multa forta si creaza un impact puternic, rezulta o impletire perfecta de sunet si imagine care te agita si te calmeaza in functie de actiunea care se deruleaza in fata ochilor.
Spirit - Stallion of the Cimarron, a fost lansat in 2002 … acum o vesnicie :), dar ramane favoritul meu, si prezinta aventura unui mustang pe parcursul catorva ani, cu bune si cu rele, cu neprevazut si situatii critice, totul intr-un peisaj mirific. Si ca toate filmele americane, se termina cu bine. Lasa acolo  o poarta deschisa, o urma de speranta, ca si cum ar fi direct conectat la Cutia Pandorei.



Daca am starnit curiozitatea cuiva ... Link1
Parerea mea: merita vazut. E un desen animat pentru copilul din fiecare dintre noi, indiferent de varsta pe care o vedem cand ne uitam in buletin.

joi, 4 august 2011

Heathcliff, it's me, Cathy ...

Exista o voce, dar mai ales un cantec, care de fiecare data cand il ascult ma infioara, simt efectiv cum mi se ridica parul pe ceafa. Nu stiu daca e vocea, versurile sau linia melodica. Un lucru e sigur, imi transmite o stare ciudata pe care nu o pot explica. Ma infioara si ma atrage in acelasi timp ca un magnet. O pot asculta la nesfarsit, dar senzatia nu dispare. E mereu acolo si mereu aceeasi, la fel de intensa si la fel de coplesitoare.

 

Kate Bush, pe numele adevarat Catherine Bush, s-a nascut la 30 iulie 1958 in Marea Britanie. Stilul muzical abordat si vocea aproape nepamanteana au făcut din ea una din ea una din cele mai bune voci feminine  ale deceniilor trecute. In 1978, la varsta de 19 ani,  debuteaza cu single-ul "Wuthering Heights", compozitie proprie, care a fost No.1  timp de patru saptamani.
Scris la varsta de 18 ani, piesa este inspirata de romanul cu acelaşi nume al autoarei engleze Emily Brontë.  De fapt, ultimele zece minute ale filmului Wuthering Heights, versiunea din 1970 au inspirit-o in scrierea cantecului, abia apoi citind cartea. 
Wuthering Heights, foloseste mai multe citate din Catherine Earnshaw:
 "Lasa-ma inauntru 
Imi e atat de frig!",  
marturisirea pe care o face Catherine despre "vise rele in noapte." Este Catherine, eroina cartii, cea care canta insistand la fereastra lui Heathcliff sa o lase inauntru.  Ma gandesc ca poate si faptul ca poarta acelasi nume cu eroina cartii a fost o sursa de inspiratie si a determinat-o sa scrie cantecul pentru Catherine.  
Pare putin sinistru daca ne gandim ca ea e moarta, doar o stafie bantuind pe la fereastra iubitului, dar se zice ca iubirea adevarata trece dincolo de moarte.
Mie, cartea mi-a lasat un gust amar. De fapt, nu s-a schimbat nimic dupa atatea sute de ani. Traim inca intr-o societate in care dragostea si casatoria de multe ori, daca nu de cele mai multe ori, nu prea au numitor comun. Si astazi ne indragostim de persoana nepotrivita si nu ne “putem” casatori cu ea pentru ca … si cautam persoana potrivita care sa corespunda anumitor standarde si criterii, dupa care … “ne indragostim”.  

miercuri, 3 august 2011

Ultima primavara ... dupa 43 de ani

Azi am vizitat un loc care m-a fascinat inca din copilarie prin rezonanta exotica a numelui si prin povestile uimitoare auzite de la unchiul si matusa mea  care vizitasera locul. Azi am vizitat Ada Kaleh. O vizita imaginara, bineinteles, prin intermediul unui filmulet din primavara lui 1968 “Ultima primăvară pe Ada Kaleh”realizat de Studioul Cinematografic “Alexandru Sahia” la cererea Directiei Monumentelor Istorice. Nu cred ca isi imagineaza cineva ce bucurie am simtit cand am gasit filmuletul. Si daca as putea sa multumesc celui care a avut initiativa, pentru ca mi-a implinit un vis.
In 1968 nici macar nu eram in plan si cu siguranta nici macar parintii nu visau ca o sa apar… sau poate visau :) . 
Initial m-a fermecat numele, suna exotic, asa cum sunau in vremea copilariei mele 1001 de nopti. Apoi erau povestile unchiului si matusii, mari amatori de calatorii, care apucasera sa viziteze insula si povesteau cu incantare despre experientele traite, despre dulciuri apetisante cu nume complicate pentru intelesul unui copil, despre cafeaua la nisip, care m-a lasat pentru mult timp confuza caci nu intelegeam cum sa pui ibricul pe nisip si se fierbe cafeaua. Era prea mult pentru tartacuta unui copil, dar suna ca in povesti, asa cum suna si descrierea matusii despre florile si copacii infloriti de pe insula, despre cetate si despre tot felul de fructe pe care eu nu le stiam nici din poze ca nu prea gaseai in anii comunismului nici macar poze cu smochine, ca sa nu mai vorbim de fructe. Iar faptul ca toate astea se gasisera pe o insula in mijlocul Dunarii amplifica senzatia de exotic. Cert este ca mi-a ramas intiparit in minte numele de Ada Kaleh precum si regretul si amaraciune pe care le simteam razbatand din vocea matusii. De-a lungul timpului am citit ce s-a putut gasi, nu prea multe, si mai mult date istorice, despre insula si am vazut fotografii, dar niciodata o inregistare video. Se zice ca o imagine face cat 1000 de cuvinte si e adevarat, dar cateodata un filmulet face cat 10000.  
M-a dezamagit un pic faptul ca vocea prezentatorului parea de-a dreptul un robot, fara pic de sentimente, fara implicare emotionala. Vorbea despre ceva frumos, despre o lume atat de veche ce urma sa dispara pentru totdeauna si folosea acelasi stil de prezentare ca in telejurnale cand se prezentau “marile realizari ale societatii socialiste”. Saltaret si searbad. Spre sfarsit parca totusi prinde un pic de viata. Dar … asta era epoca si trebuie sa ma bucur de ceea ce am si sa ignor ceea ce ma deranjeaza, ca oricum nu pot sa-i schimb dictia omului. Asa erau ordinele, presupun.
Chiar daca a fost o calatorie imaginara, iar inceputul de reportaj si dictia prezentatorului, m-au aruncat pentru cateva secunde inapoi in perioada comunista, dupa primele secvente am si uitat si m-am bucurat din plin de mica mea excursie in timp. Sa vad azi, dupa 43 de ani!!!! chipuri, obiceiuri, vesminte, interioare, viata pe ulita, o ... o lume disparuta. Wow! Asa da, experienta. Ok, poate exagerez. Este pentru mine, pentru ca imi doream foarte mult sa fi vazut. Pentru altii poate e de-a dreptul plictisitor si ridicol. Fiecare cu gusturile lui. Eu am savurat fiecare secventa si pentru asta trebuie sa ii multumesc lui Hoinar pe web. Datorita lui am gasit filmuletul. 




Ismet Arasan a facut un documentar despre insula si despre locuitorii ei care s-au imprastiat in toate colturile lumii, i-a cautat pe supravietuitori si au spus ... povesti - Adakale Stories (2008). M-a impresionat ce a spus unul dintre fostii locuitori ai insulei:
"Oricine in lumea asta are un loc de bastina. Chiar daca locuieste departe, poate sa-si viziteze locul nasterii oricand vrea. Noi nu avem norocul asta."
De-a dreptul trist.

marți, 2 august 2011

Lume de usi inchise

E greu cand trebuie sa renunti la ceva ce nu vrei sa renunti. E dureros sa fii obligat, sa simti ca ai epuizat toate posibilitatile si variantele, sa te izbesti de zid la fiecare incercare, zid pe care nu poti sa-l sari pentru ca esti prea mic, dar nici sa-l ocolesti pentru ca nu-i cunosti limitele si ai obosit sa tot incerci sa-i gasesti capatul. Cred ca nu exista ceva mai frustrant decat sa simti ca nu mai poti sa faci nimic pentru ca deja ai incercat totul, sa stai ca un mort cu ochii vii, constient de ceea ce se intampla in jurul tau, dar incapabil sa actionezi pentru ca nu mai stii ce ai putea sa faci. Deja ai facut totul. 
Nu merita sa lupti pentru o cauza pierduta, spunea cineva. Dar daca acea cauza, care e considerata a fi pierduta, pentru tine reprezinta cel mai important lucru? Ce faci cu speranta care in ciuda a tot si a toate nu vrea sa moara si te impinge mereu inainte ca … poate, poate? Cum sa renunti la visul tau cand stii ca poti, ca esti capabil, ca e posibil? Se zice ca norocul si-l face omul cu mana lui. Nu cred. Cred ca depinde si de sansa, sansa de a te afla la locul potrivit in momentul potrivit. Iar daca ai riscat si ai pierdut de cateva ori, iti pierzi curajul, ti-e teama. Teama de inca o dezamagire, de inca un regret, de alta disperare. E ca si cum ai fi prizonier in lumea considerata libera. Nu vrei, dar esti obligat de imprejurari sa alegi ceea ce nu vrei pentru ca nu exista alternativa. E un singur drum, iar tu esti obligat sa mergi. Sa croiesti alt drum … nu te lasa. Deci ce-ti ramane de facut tie, persoana considerata libera sa decida pentru propria viata cand te-au urcat in copac, ti-au luat scara si au taiat  crengile? Doar … sa sari, nu? Si dupa … Dumnezeu cu mila.
Se mai zice ca atunci cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra. In acest caz lumea ar trebui sa fie plina de usi inchise si ferestre deschise, dar ma indoiesc ca este loc pentru atatea ferestre. Mai degraba cred ca e loc pentru usi. E mai usor sa inchizi decat sa deschizi. Traim intr-o lume de usi inchise, cu ideea gresita ca putem sa alegem si sa decidem pentru noi insine. E doar o mare minciuna. Praf in ochi.  
"You know that's true
You can shake your head but I can prove
I've seen things through your eyes
You think you win but in the end you lose.