Ar fi nedrept sa vorbesc despre Portugalia fara a vorbi despre ocean. Cu toate minunile create de mana omului, acest petic de pamant are norocul de a fi marginit din doua parti de apa, Mediterana in sud si Atlanticul pe toata lungimea vestica. Ce noroc! Intalnirea cu Atlanticul e impresionanta. Obisnuita fiind cu calmul relativ al marii, oceanul pare cu adevarat viu, nervos si plin de forta. Pare un luptator care sub aparenta unui chip bland, izbeste cu forta colosala, calmitatea e doar o impresie. E o adevarata incantare sa il privesti cum se framanta intr-o fermecatoare gama de culori plecand de la verde smarald si schimbandu-si treptat culoarea pana se transforma intr-un albastru perfect, intunecat si plin de mister.
Nu stiu daca exista un zgomot pe care natura il produce, mai placut decat acela facut de ocean cand se izbeste cu forta de stanci. Eu cred ca nu. E ca si cum forta lui te incarca cu energie, iti imprumuta ceva din taria si perseverenta lui, te face mai puternic, te ajuta sa mergi mai departe. Daca as fi medic as recomanda tuturor celor care se simt deprimati, fara vlaga si in pragul renuntarii cateva minute de ascultat oceanul. Ajuta. Daca l-ar putea si vedea si simti, ar fi cu mult mai bine. Nimic nu se compara, in opinia mea, cu senzatia pe care ti-o dau aerul care te bicuieste cu putere, sarea pe care o simti plutind in aer si lipindu-se pe piele, mirosul puternic si nemarginirea albastra.
Si pentru ca nu am posibilitatea sa fac tratamentul asta totdeauna cand mi-as dori, mi-am confectionat singura medicamentul. Nu e natural, ci sintetic, nu-l poti atinge si nici simti, e inodor si insipid, dar amintirile si imaginatia completeaza restul.
Sunt multe de vazut in tara asta plina de soare si culoare. Timpul este putin, din pacate. Mi-as dori sa am candva timp si posiblitatea de a vedea tot. Site-urile de turism iti indica doar monumentele cele mai importante, dar sunt atatea lucruri frumoase de vazut care nu sunt specificate nicaieri, pentru ca ar fi imposibil sa se vorbeasca despre toate. Sunt prea multe. In tara cu cate un castel in fiecare oras e imposibil sa te plictisesti. E imposibil sa nu iti placa culorile calde, istoria de care te izbesti la tot pasul, nu numai in castele, monumente sau statui, ci in arhitectura impresionanta a caselor, a cate unui gard, in mozaicul trotuarelor. Fiecare are o poveste si o sa o afli daca ai putina rabdare sa te opresti din alergatura si sa o privesti pentru cateva clipe.
Poate ca nu sunt obiectiva si poate ca in realitate nu este atat de frumos cum mi se pare mie. Poate ca sunt atat de exaltata datorita faptului ca am crescut intr-un oras si intr-o tara in care s-a facut tot posibilul sa se stearga urmele oricarei istorii pentru a se inventa istorie. Poate faptul ca am crescut inconjurata de blocuri cenusii, de betoane fara nici o forma sau stil, toate asemanatoare, imi intuneca obiectivitatea. Poate as fi gandit altfel daca as fi trait intr-un loc unde cladirile vechi nu ar fi fost distruse aproape in totalitate, poate nu as mai fi tanjit atat dupa chestii vechi si nu m-as fi entuziasmat ca o idioata la vederea unei bucati de zid vechi de cateva sute de ani. Poate. Sau poate nu. Mi-ar placea sa cred ca as fi reactionat exact ca acum si ca nu mi s-ar fi parut ceva extrem de normal sau chiar plictisitor asa cum li se pare unora.
Dar cred ca este mai dureros cand, desi crescut intr-o tara de betoane cenusii, te entuziasmezi mai degraba la vederea unui mall sau club decat la o bucata de zid care a dainuit sute de ani.
In viata ai parte si de dezamagiri. Atunci cand iti formezi o idee gresita, esti prea exaltat sau astepti prea mult de la ceva anume, trezirea la realitate este de multe ori dureroasa. Asa am patit eu in periplul meu prin istoria Portugaliei. Capul de lista al peregrinarilor mele era Palacio da Pena. Eram mai mult decat entuziasmata de ceea ce vazusem pe Internet si pe site-ul primariei din Sintra, unde se gaseste palatul. Desi un bun amic, cunoscator de arta, im spusese ca e un kitch, iar ghidul meu spusese cu jumatate de gura un: “Da, … e frumos.”, nu m-am lasat convinsa. Stiam ca amicul meu e un spirit destul de critic si ca sunt prea putine chestii despre care spune ca sunt frumoase, cat despre ghidul portughez, m-am gandit ca fiind obisnuit cu astfel de constructii nu i se pare nimic iesit din comum asa cum mi se parea mie, persoana venita dintr-o tara ex-comunista unde fusese distrusa aproape toata arhitectura veche pentru a se construi cutii de chibrituri cenusii, suprapuse, pe post de locuinte.
Asa ca m-am indreptat in pas vioi catre Sintra, aflata la vreo 40 de km NV de Lisabona. Cald sa mori, nu alta. Cand am ajuns in Sintra vremea s-a schimbat brusc, era racoare. Hmm! Ciudat! In cativa km o schimbare brusca de temperatura. Ghidul mi-a spus ca e ceva obisnuit in Sintra, ca acolo clima e mai ciudata. Am inceput sa ma uit in sus pe varful dealurilor cautand palatul. Nu se vedea nimic. Atunci ghidul mi-a aratat un munte acoperit de o ceata deasa si intunecata si mi-a spus: “Acolo e.” Am ramas masca. Acolo unde? In ceata? O, Doamne, dar am intr-adevar un noroc … sa-mi traiasca.
Am inceput sa urcam cu masina pe o starduta ingusta si intortocheata printr-un peisaj uimitor. O padure batrana, cu copaci imensi si atat de inalti incat cerul devenise doar o pata si era intuneric de-a dreptul. Eram in Parcul National Sintra. O splendoare. Se facea din ce in ce mai frig si incepuse sa apara ceata. In mijlocul verii, cand la nici 20 de km era o caldura sufocanta. Am aflat ca strada respectiva contituise traseu in Raliul Portugaliei. Wow! am incercat sa imi inchipui cum e sa conduci o masina de raliu pe o astfel de strada intortochiata ca un labirint si plina de curbe fara pic de vizibilitate. Pot sa spun cu siguranta ca nu trebuie sa fie usor. Nu era usor sa conduci normal, cand timpul nu e o problema. Raliul trebuie sa fie o adevarata aventura aici.
Am ajuns la intrarea in castel, mi-am luat bilet si o harta a parcului si castelului. Nu am vrut sa astept autocarul care te ducea pana la intrarea in castel. Am luat-o pe jos prin parc. Fata care imi vanduse biletul mi-a spus ca e un drum de 10 minute pe jos. Si … am inceput sa urc. Sincer, am crezut ca imi dau sufletul. Sedentarismul si fumatul si-au spus cuvantul. Nu au fost 10 minute, au fost doar vreo 4-5 minute de urcus printr-o splendoare de padure. Aici am vazut pentru prima data sequoia, gigantii planetei. Am ajuns la intrarea in palat cu sufletul la gura, dar fericita ca un copil care tocmai a primit jucaria preferata.
Se zice ca Palacio da Pena este una din cele mai bune reprezentari din lume ale Romantismului arhitectonic din secolul XIX, fiind primul palat construit in acest stil in Europa. E un amestec de stiluri: neogotic, neomanuelit, neoislamic, neorenascentist si cu influente indiene, un stil international, in conditiile in care mentalitatea romantica a secolului al XIX era predominata de o neobisnuita fascinatie a exoticului.
Planurile palatului au fost realizate de catre Baronul Wilhelm Ludwig von Eschwege in colaborare cu regele consort Fernando al II-lea, intre 1836-1840. Pana in 1847 palatul era aproape gata. Multe din detaliile decorative si simbolice se datoreaza temperamentului romantic al regelui-consort.
Palacio da Pena a fost resedinta preferata a Reginei Amelia, mama ultimului rege al Portugaliei, care a locuit aici pana la caderea monarhiei in 5 octombrie 1910 cand a fost nevoita sa plece in exil.
Inca de la intrare m-a izbit aerul degradat al palatului. Nu era deloc ceea ce vazusem in fotografiile de pe net. Pe masura ce vedeam mai mult, ma dezumflam ca un balon care are o mica scapare de aer. Eram de-a dreptul dezamagita. Si e un sentiment cumplit. In interior un miros intepator de mucegai si umiditate. Era interzis fotografiatul in interiorul palatului. Nu am prea inteles de ce, dar sunt destule monumente in Portugalia unde fotografiatul in interior esta interzis. In unele trebuie sa platesti o extra-taxa pentru a putea fotografia. Aici nici cu extra-taxa nu puteai fotografia. Oricum, din fericire, nu am suferit prea tare din aceasta cauza, nu am gasit multe lucruri pe care mi-as fi dorit sa le fotografiez in interior, cu exceptia unui scrin imens cu o lucratura exrem de elaborata si tapetul de inspiratie araba dintr-una din sali. Sunt convinsa ca obiectele din interior sunt valoroase din punct de vedere istoric si financiar, dar ca aspect … pe mine, una, nu m-au incantat. Camere extrem de mici, dispuse tip vagon. M-a socat dimensiunea paturilor. Extrem de scurte! Ma intrebam ce inaltime or fi avut regii? Pareau paturi de copii.
Au fost cateva elemente in exterior care intr-adevar mi-au placut ca poarta interioara, tritonul, patio, dar cel mai mult, cred, mi-a atras atentia orologiul solar, care ... nu mai functiona, dar care fusese astfel construit, ca indiferent de anotimp, in fiecare zi la ora 12 tragea o salva de tun. (un tun in miniatura)
Sincer, mi-a cam parut rau de banii dati, dar mai mult mi-a parut rau pentru mine insami, pentru dezamagirea profunda pe care am simtit-o. Si parca pentru a-mi amplifica dezamagirea, ceata inrautatea situatia. Puteam sa exclam precum portughezii: "Que pena!"(Ce pacat!)
Desi in Lisabona oriunde ai intoarce capul gasesti ceva care sa iti incante ochiul, ceea cea m-a impresionat cel mai mult si m-a lasat fara cuvinte, nu se gaseste in Lisabona ci undeva spre nord la cca 140 de km, intr-o localitate numita Batalha (batalie).
Constructia manastirii de la Batalha a inceput in 1386 ca multumire adusa Maicii Domnului pentru victoria contra spaniolilor in Batalia de la Aljubarrota si s-a incheiat abia in 1517. In prezent, Batalha e patrimoniu UNESCO si una dentre cele 7 minuni ale Portugaliei.
Manastirea Santa Maria da Vitória, mai cunoscuta ca Manastirea de la Batalha este o adevarata splendoare care te lasa mut prin grandoare si ornamente. Este diferita de restul arhitecturii portugheze, construita in stil gotic final sau gotic tarziu portughez este bogat ornamentata, ca si cum cineva ar fi aruncat deasupra-i un imens sal de dantela fina, mestesugit realizata de o dantelareasa experimentata.
Stiu ca vor exista destule voci care sa ma contrazica, dar asta e opinia mea si mi-o sustin: Manastirea de la Batalha este cel mai spectaculos monument al Portugaliei si nu numai al Portugalei, as zice eu. Nici Manastirea Ieronimilor din Lisabona si nici Palacio da Pena, nici Turnul din Belem si nici o alta constructie din mostenirea arhitecturala a Portugaliei nu se poate compara cu Batalha. Doar la vederea Manastirii de la Alcobaça am uitat din nou sa respir pentru cateva secunde, dar senzatia nu a mai fost la fel de puternica. Inainte sa vezi Batalha totul ti se pare uimitor. Dupa ce vazi Batalha … toate celelalte isi pierd din stralucire, devin oarecum mici, nesemnificative.
Daca ar fi sa folosesc un singur cuvant pentru a exprima senzatia pe care ti-o da vederea acestei minunatii, i-as copia pe portughezi, atunci cand vor sa exprime un superlativ absolut, si as afirma: “Espectáculo!”
Lisabona te incanta in o mie de feluri. Culoare, arhitectura veche, moderna si futurista, toate la un loc, intr-o combinatie armonioasa care nu iti zgarie privirea si nu iti smulge grimase. Alegerea iti apartine, traditie sau modern. Fiecare pe gustul lui. Erau prea multe de vazut, iar timpul prea putin, asa ca am pornit in goana nebuna sa-mi incant ochii cu cat mai multe din frumusetile si ciudateniile pe care le ofera, sa experimentez cat mai multe senzatii si sa degust din bunatatile traditionale.
Mancarea este buna. In principiu folosesc aceleasi alimente, dar preparate altfel, mai sanatos cred eu.
Supele sunt diferite si mi-a fost destul de greu sa ma obisnuiesc. In principiu, nu sunt amatoare de supa, iar supele portughezilor sunt ca supa crema care mie imi place si mai putin. Asa ca dupa doua incercari am renuntat. Au doar un fel de supa asemanatoare cu supa noastra de pui cu taietei, restul sunt exclusiv din legume iar la sfarsit se paseaza. Dar au o multime de alte mancaruri delicioase. Dupa o informare scurta am aflat ca mancarea traditionala este pestele, codul mai exact, bacalhau in portugheza, si pe care il prepara intr-o multime de feluri. Cu smantana este exceptional. O alta specialitate pe care am adorat-o este Francesinha, mii de calorii cu un gust exeptional dat de un sos special care se prepara cu bere. Nu am aflat reteta sosului, din pacate, bucatarii isi pazesc bine secretele.
Ceea ce am adorat efectiv referitor la mancare sunt produsele de patiserie. O gama extrem de diversificata, forme si arome diferite, incat eram intr-o mare dilema de fiecare data cand ma aflam in fata unei vitrine cu astfel de produse. Niciodata nu stiam ce sa aleg. Le-as fi vrut pe toate, dar stomacul meu cu siguranta nu ar fi facut fata.
Prajiturile, in schimb, nu m-am putut obisnui cu ele. Nu sunt insiropate, sunt seci, doar blat si crema. Cu toate ca au sute de sortimente, culori, forme si arome, nu m-am putut obisnui. Si totusi am gasit una care m-a facut sa mai pun ceva calorii ca si cum nu ar fi fost destule deja, o prajitura din biscuiti cu crema, Bolo de bolacha, extraordinara. Desi la auzul biscuitilor cu crema de cafea m-am cam strambat, prima inghititura m-a facut sa-mi inghit strambatura. Era grozava.
Cuvintele sunt neindestulatoare si imaginile insuficiente pentru a exprima senzatii. Lisabona trebuie experimentata, fiecare vede frumosul in maniere diferite, dar un lucru e sigur, ai de unde alege si ar trebui sa fii de-a dreptul mofturos sa nu iti placa.
Si daca tot vorbeam despre vacante…
Anul acesta am ales ca destinatie de vacanta un loc ce impaca si capra, cu loc in care nu a mai fost, nevoie de relaxare, plaja, soare, confort si … timp pierdut, dar si varza mea cu setea de a vedea ceva, de a lua cu mine cativa stropi de culoare si frumos la intoarcerea in cenusiul de zi cu zi.
Asa ca am ales Lisabona. Ceea ce m-a frapat in Lisabona a fost culoarea, multimea spatiilor verzi, copacilor si florilor intr-o multitudine de specii si culori. E un oras al contrastelor, o imbinare intre vechi si nou, dar o combinatie armonioasa, plin de viata si de culori calde. Un loc unde mi-ar placea sa traiesc, unde, din punctul meu de vedere, nu ai timp sa dormi pentru ca sunt atatea de vazut, iar timpul este intotdeauna mult prea scurt, e o tara care respira cultura, arta si frumos prin toti porii, unde fiecare minut pierdut pare o crima.
Inainte de a merge acolo nu stiam prea multe despre tara pe care urma sa o vizitez decat ca a dat lumii cei mai buni navigatori, ca i se datoreaza multe descoperiri si care a avut o multime de colonii. Cred ca toti am auzit de Vasco da Gama, Bartolomeo Diaz si Capul Bunei Sperante. Ceea ce am fost surprinsa sa descopar (spre rusinea mea) este ca Fernando Magellan (pe care eu il credeam spaniol), a fost de fapt portughez, pe numele sau Fernão Magalhães si doar a activat in slujba Spaniei. Mai auzisem de Eusebio si Figo (care am aflat ca inseamna smochina) si … mai nimic altceva.
Limba portugheza suna oarecum ciudat la prima … auditie live. Nu are melodicitate, ca engleza de exemplu, suna dur, ca si cum ai freca doua pietre una de alta, dar aceasta duritate are un farmec aparte. E plina de consoane si vocale nazalizate, dar daca ti se vorbeste destul de rar sunt multe cuvinte pe care le intelegi. Daca ai ceva cunostiinte de franceza si spaniola poti sa intelegi binisor limba. E destul de diferita ca pronuntie, si nu numai ca pronuntie, de portugheza vorbita in Brazilia, care suna ceva mai melodios, dar eu am preferat originalul. Are mai multa personalitate.
Am avut norocul sa cunosc localnici care mi-au aratat adevarata frumusete a acestei tari si nu doar ce apare pe site-urile de turism. Este adevarat ca poporul portughez stie sa isi puna in valoare mostenirea istorica si culturala, sa o promoveze, stie sa atraga, sa incante si sa multumeasca.
Am aflat cu tristete ca o tara care candva a fost cea mai mare putere martima si coloniala a lumii a ramas astazi fara flota. E cu adevarat bizar pentru o tara scaldata pe toata lungimea vestica de Atlantic, iar in sud de Mediterana, sa nu poata valorifica la maxim aceasta nemaipomenita oportunitate.
Tot cu tristete am descoperit ca padurile lipesc datorita deselor incendii, dar si defrisarilor necontrolate. Din cele explicate de ghidul meu ad-hoc, incendiile au devenit o adevarata industrie in aceasta tara. Padurile sunt in general alcatuite din pini si … eucalipti!!! Am fost socata de aceasta descoperire. In nestiinta mea credeam ca eucaliptii cresc prin Australia nu in Europa. Apoi am aflat ca eucaliptii au fost plantati deoarece cresc mai repede si ard mai greu. Dureros este ca la umbra eucaliptilor nu creste aproape nimic. Localnicul care mi-a servit de ghid, mi-a spus ca in tineretea lui, adica cu vreo 20-30 de ani in urma totul era acoperit de paduri, vegetatie locala si nu eucalipti, dar acum doar in partea centrala si nordica se mai gasesc adevaratele paduri. In orice caz tristetea din afara oraselor e compensata de pitorescul zonelor locuite. Localitatile sunt destul de dipersate, parca ar dori intimitate. Nu o sa intalnesti ca la noi sate la rand pe marginea soselei, iesi dintr-unul, intri in altul. Chiar in interiorul aceluiasi oras am fost surprinsa sa descopar ca s-au creat adevarate insulite locuite, care desi apartin aceluias oras sunt despartite de kilometri buni de strada marginita doar de terenuri nelocuite.
Am fost fermecata de aerul traditional al restaurantelor mici, majoritatea afaceri de familie, dupa cum mi s-a explicat, care se integrau perfect in ambientul local, de savoarea mancarii, coloritul extraordinar, curatenia si starea de pace, de stradutele inguste marginite de ziduri groase de piatra, unde ai senzatia ca nu locuieste nimeni, de cladirile albe si albastrul mozaicurilor care pare rupt din cer, de pavajul trotuarelor care te duce cu gandul la un joc de puzzle.
Cred ca fiecare om isi doreste cu ardoare sa vada ceva anume sau sa faca ceva anume inainte de a muri, ceva ce nu ne ajuta decat spiritual, ceva de suflet. Din pacate, suntem prea prinsi in lumea asta materiala, in goana nebuna dupa bani si dupa un trai mai bun, in compromisuri si renuntari, incat adevaratele bucurii ale sufletului raman pe ultimul plan, iar la sfarsit ramanem numai cu regretul, regretul de a nu fi facut mai mult pentru a ne bucura sufletul, regretul de a nu fi fost egoisti pentru macar o clipa, de a nu ne fi oferit o desfatare pe care altii nu o pot intelege, dar care pentru noi insine ar fi insemnat poate totul.
Unii isi doresc sa vada Piramidele de la Gizeh, altii Chichen Itza, Parisul, Aurora Boreala, o tornada, sau un vulcan in eruptie. Fiecare cu visul sau.
Daca cineva m-ar pune sa aleg doar unul din multitudinea de locuri si fenomene pe care as dori sa le vad (si sunt extrem de multe), acela ar fi San Michele, mai exact Vila de la San Michele. Nici Parisul, nici piramide si nici un alt loc de cultura, civilizatie, istorie sau lux nu m-ar tenta. Asta e locul meu de suflet si capul meu de lista. Si nici macar nu e departe. E dureros ca am ajuns in locuri mult mai indepartate, dar nu am ajuns acolo unde imi doream cu adevarat. De fiecare data cand ma hotaram aparea cate ceva neprevazut, ori nimeni nu intelegea de ce vreau sa ma duc sa vad o casa, azi muzeu, care nici macar nu e … “important”, “nimeni n-a auzit de el”. Nu e Luvru, nu e Turnul Londrei si nici Palatul Buckingham. De ce are lumea impresia ca trebuie sa fie “ceva important” pentru toata lumea, ceva ce toata lumea cunoaste, pentru a merita sa fie vazut? De ce trebuie sa alergam toti in aceeasi directie si sa ne ghidam dupa aceleasi principii? De ce un muzeu despre care marea majoritate nu a auzit nu poate sa aiba pentru cineva aceeasi valoare ca o destinatie pe care toata lumea o alege? Pentru mine are. A ma relaxa in concediu nu inseamna numai a sta tolanita toata ziua pe plaja, desi ador marea, dar prefer sa fac ceva care sa imi umple sufletul. Mai bine cu dureri de picioare, dar cu sufletul plin, decat anchilozata de prea mult stat.
Vila de la San Michele a devenit visul meu din momentul in care am realizat ca exista cu adevarat si nu e doar plasmuirea mintii unui scriitor care m-a tinut in suspans si intr-o teribila agitatie pana aproape de sfarsitul cartii, nestiind daca totul e vis, realitate sau simpla nebunie. “Cartea de la San Michele” a lui Axel Munthe a fost cea mai stranie carte pe care am citit-o vreodata, ca si cum autorul se juca cu mintea mea, o imbinare ciudata de vis si nebunie, conversatii cu animale, fiinte supranaturale, imparati romani si chiar Sfantul Petru totul prezentat astfel incat pana aproape de sfarsitul cartii am crezut ca totul e fictiune. Si cum aveam prostul obicei de a nu strica povestea citind despre autor sau subiectul cartii inainte de a o termina, eram intr-o confuzie totala. Dar, cand mai aveam cateva pagini pana sa termin cartea, … s-a facut lumina. Am avut norocul sa vad la vremea aceea un documentar realizat de Ioan Grigorescu la TVR2 exact despre ceea ce citeam. Nu pot sa exprim emotia pe care am simtit-o si nici bucuria de a afla ca locul acela magic chiar exista. Eram ca un copil care a avut confirmarea ca exista Mos Craciun.
Stiu ca nu voi fi deazamagita cand am sa ajung acolo, asa cum am fost dezamagita de multe ori cand mi-am dorit sa vad ceva, iar, cand in sfarsit am ajuns sa vad acel ceva, am ramas cu un gust amar si cu parere de rau pentru banii dati. De ce cred ca nu voi fi dezamagita? Pentru ca nu am vazut toate astea doar in fotografii frumoase pe Internet, bine prelucrate in Photoshop, astfel incat sa arate spectaculos. Eu am vazut toate astea cu ochii mintii inainte de a vedea cu adevarat, am trait visul acela de creatie, vila, mozaicul, aducerea sfinxului, statuile, gradina, istoria pietrelor, le-am vazut pe toate inainte sa stiu macar ca exista, iar fotografiile de pe Internet, fie ele si prelucrate in Photoshop, nu fac decat sa imi confirme ceea cea am vazut deja cu ochi de orb.
Anul acesta, ca in toti ceilalti dealfel, am ajuns in alta parte, cu mult mai departe decat mi-ar fi trebuit ca sa ajung la Anacapri, dar stiu sigur ca intr-o zi, si nu va fi prea departe acea zi, am sa spun stop! Am sa-mi iau valiza si o sa plec fara sa ma uit inapoi pentru ca avem doar o viata si nu stim ce va fi maine. Nici macar nu stim daca va mai exista un mâine.
Multi dintre noi ne-am dori sa vizitam muzeele de arta ale lumii, dar nu avem posibilitatea. Google ne ofera o solutie. Este adevarat ca nu e aceeasi senzatia ca atunci cand vizitezi "pe viu", si nici calitativ nu poti sa spui ca vezi prea mult, dar ... e mai bine decat deloc, zic eu. Daca inca sper ca o sa ajung sa vad unele din muzeele Europei, sub nici o forma nu cred ca o sa ajung vreodata in New York sau Washington. Google imi ofera ... o alternativa care se imbogateste pe zi ce trece la adresa: http://www.googleartproject.com
Am un obicei prost. Ca multe altele, de altfel. Daca citesc o carte, nu prea am curaj sa vad filmul realizat dupa cartea respectiva pentru ca de multe ori am fost dezamagita. Stiu ca un film artistic nu poate reda in totalitate actiunea unei carti, dar, cel putin, ar putea reda o parte si sa redea fapte reale daca tot e inspirat din carte si se specifica acest lucru. Asta e parerea mea. Am intalnit persoane care gasesc normal ca scenariul filmului sa fie aproape complet diferit de subiectul cartii pentru ca … “de aia-i film”. Eu nu vad logica afirmatiilor de genul: “avand la baza romanul X al autorului Y, cand singura legatura cu cartea e numele personajelor. Asa cum nu vad rostul romantizarii unor scenarii cand de fapt cartea nu are nimic romantic. Flimele fara ceva pupaturi nu vand? Trebuie sa coloram cenusiul? Sa cream iluzii? Sa dam sperante, astfel incat cinefilul sa plece bine dispus din sala de cinematograf?
Dar am, cred eu, si un obicei bun. Daca vad un film care imi stimuleaza curiozitatea, care ma impresioneaza prin ceva anume, ceva cat de mic, incep sa caut informatii despre actiunea prezentata, date, oameni, fapte. E adevarat ca in principal ma intereseaza daca are un sambure de adevar, cat e adevar si cat fictiune. Zic eu ca e un obicei bun pentru ca ma ajuta oarecum sa imi largesc orizonturile, ma scoate din bezna necunoasterii. Invat. Asa am ajuns sa citesc tot ce am putut gasi despre Escadrila Lafayette, Manfred von Richthofen si al sau Circ Zburator, despre Schindler si situatia evreilor, despre Batalia de la Guadalcanal, Razboiul din Coreea, Perl Harbor etc.
Istoria razboaielor mondiale nu a fost niciodata una din favoritele mele, de fapt istoria niciunui razboi. Mult timp nu am citit carti si nu am vazut filme despre razboi. Cred ca am avut nevoie de mult timp ca sa accept moartea ca facand parte din viata, ca pe ceva natural si ca oamenii mor, desi nu ar trebui, desi nu au vreo vina si ca binele nu triumfa ca in povesti. Cred ca am avut nevoie sa cresc intr-o maneira diferita de ceilalti, ceva mai lent, pana sa descopar ca in scrierile si filmele despre razboi nu se vorbeste numai de moarte si sa incep sa citesc printre randuri.
Am vazut un film anul acesta caruia i-am dat tarcoale mult timp si nu ma hotaram daca sa il vad sau nu. Filmul nu mai e de actualitate, a fost lansat in 2008, dar eu nu eram hotarata. Era un film despre razboi, Primul Razboi Mondial, dar avea ca personaj principal unul din “baietii rai”, un german … si ideile mele preconcepute au iesit din nou la lumina. Filmul se numeste “The Red Baron”. Nici macar nu am citit recenzia filmului inainte. Am citit cele cateva randuri seci scrise pe site-ul de filme online. L-am adaugat la lista de filme "de vazut" pentru ca era un film despre razboi si … cu piloti. Cine nu iubeste pilotii? Cine nu iubeste sentimentul acela unic, ca aproape pare imposibil, pe care il ai cand zbori.
Si in sfarsit, dupa aproape doi ani de stat acolo pe lista, m-am hotarat sa il vad. M-a frapat tineretea actorului principal. “Hmm!” ma gandeam in nestiinta mea, “unul mai matur nu au gasit?” Parea adolescent. (ca sa aflu mai apoi ca personajul pe care il interpreta a murit la 26 de ani). Lasand la o parte latura romantico-dramatica a filmului, m-au captivat multe scene, altele mi s-au parut de-a dreptul neverosimile, pura fictiune si romantism idiot, dar ce m-a atras cel mai mult a fost coloana sonora care se imbina perfect, in opinia mea, cu scenele derulate simultan. Am adorat coloana sonora sau poate imbinarea, pe care eu o gaseam perfecta, dintre actiune si muzica. Dupa ce am vazut filmul am procurat coloana sonora a filmului (Stefan Hansen & Dirk Reichardt), dar … surpriza! Nu mai avea acelasi efect, iar partiturile pareau destul de asemanatoare ascultate, asa, una dupa alta.
Am aflat cu surprindere ca era o productie germana, desi vorbit integral in engleza, si nu American cum eu credeam (bineinteles ca nu am dat atentie partii de inceput in care sunt prezentati actorii si regizorul) Asa l-am descoperit pe Manfred von Richthofen, supranumit Baronul cel Rosu. In cautarile mele febrile de informatii despre Richthofen am gasit jurnalul baronului, tradus in engleza de catre J. Ellis Barker si publicat in 1918 pe care, clar, m-am apucat sa-l citesc incepand … cu prefata pe care mai toata lumea o ocoleste, prefata scrisa de Charles Grey, vazut ca cel mai proeminente pionier al jurnalismului aeronautic britanic. Asa ca, mi-am spus, el britanic, Richthofen neamt … sa vedem similitudini si diferente. Si am avut placerea sa savurez o prefata interesanta inca de la primele randuri.
"The chief reason why I particularly want to survive the finish is that I'm so keen on comparing notes with our opposite members in the German Navy." That is the answer to those who ask, as an important official gentleman asked recently, why this English translation of Rittmeister von Richthofen's book should be published.
It gives our flying people an opportunity of comparing notes with one of Germany’s star-turn fighting pilots, just as that excellent book by "Contact" gives the Germans the chance of gathering the atmosphere of the Royal Flying Corps as it was in 1916 and 1917.
"The Red Battle-Flyer" has evidently been carefully censored by the German authorities. Also it has possibly been touched up here and there for propagandist purposes. Consequently, although the narrative as it stands is extraordinarily interesting, the book as a whole is still more interesting on account of what one reads between the lines, and of what one can deduce from the general outlook of the writer.” (Charles Gray, Preface - The Red Battle Flyer by Manfred von Richthofen)
Am descoperit cu incantare ca una din scenele pe care o consideram pura fictiune, avea un sambure de adevar. Scena in care in urma unei confruntari aeriene Richthofen isi doboara cel mai faimos adversar, iar in ziua inmormantarii impreuna cu un grup de piloti germani, care participasera la atac, zboara pe deasupra cimitirului ingrozind lumea doar pentru … a aduce un omagiu, o coroana de flori … mi s-a parut …SF. Si totusi …
“It is one of the accepted facts of the war that the German aviators have displayed greater chivalry than any other branch of the German services. It was a common occurrence for their pilots to fly over our lines in the course of their business, and, by way of variety from that business, to drop packets containing letters from captured British aviators, or the personal belongings of the dead. One gathers that these acts of courtesy have become less frequent of late, owing to the intensification of aerial warfare, but it seems that captured and killed aviators still receive the full courtesies of war from the German aviators, whatever may be the fate of prisoners in other hands afterwards.” (Charles Gray, Preface - The Red Battle Flyer by Manfred von Richthofen)
Cu siguranta, realizatorii filmului l-au idealizat pe Richtofen, si au romantat, pe alocuri, in mod exagerat filmul, atribuindu-i fapte si insusiri care nu-i aprtineau, prezentandu-l, de exemplu, ca un pacifist care isi instruia oamenii sa tinteasca avionul si nu pilotul, cand, de fapt, in realitate era contrariu. Dar gasesc ca e oarecum normal, e eroul lor. Cine arata laturile negative ale eroilor?
Insa privind in ansamblu, grupul si nu omul, daca pilotii germani duceau scrisori de la prizonieri si obiecte ale decedatilor in spatele liniilor aliate, de ce nu ar fi dus si flori?
“Such a story relates how that very gallant gentleman. Major Lanoe Hawker, one of the best loved and admired of the R.F.C.'s many gallant fighting leaders, fell. It would seem that Major Hawker's machine was outclassed rather than that he was beaten by superior skill. One is glad to find that von
Richthofen pays a tribute to the bravery and ability of his enemy, and it is perhaps some slight consolation to those of us who knew Lanoe Hawker to think that he fell a victim to the Germans' best man and not to a chance shot from an unworthy foe.” .” (Charles Gray, Preface - The Red Battle Flyer by Manfred von Richthofen)
Ceea ce nu am simtit citind jurnalul lui Richtofen e emotia si framantarile personajului din film. Pare totul rece si calculat. Ca un manual de instructiuni, ca o masina. Dar cred ca trebuie luata in considerare intentia lui de a renunta la carte, care se pare ca ii fusese impusa ca propaganda de razboi, deoarece, asa cum el insusi afirma, era prea “aroganta”, iar el nu mai era aceeasi persoana. Din pacate nu a mai apucat sa o faca, cartea fiind publicata postum. As fi fost curioasa ce ar fi schimbat.
Am avut si neplacerea, dupa ce am terminat de citit cartea, sa descopar ca Charles Grey, autorul prefatei si pionierul jurnalismului aeronautic englez a fost un simpatizant al fascismului si un sustinator al lui Hitler, lucru care m-a facut sa ma indoiesc oarecum de obiectivitatea sa. Dar tinand cont de faptul ca primele manifestari ale fascismului au aparut in preajma Primului Razboi Mondial si ca s-a manifestat cu preponderenta in Italia, iar Partidul Nazist al lui Hitler s-a format in 1919, tot ce sper este ca pana la momentul scrierii prefatei pentru “The Red Battle Flyer”, care a aparut in 1918, Charles Grey sa nu fi avut afinitati care sa ii influenteze comentariile.
Oricum, m-am bucurat sa descopar ca informatiile prezentate de germani sunt destul de asemanatoare cu cele prezentate de Aliati si ca filmul, cu unele exceptii, urmeaza indeaproape realitatea. Exceptand episodul romantios care nu are baze reale, dar fara de care filmul … n-ar avea staif, unele mici erori tehnice, precum si unele scene in care realizatorii incearca sa-l cosmetizeze prea tare pe eroul principal, am ramas cu o impresie buna.
Deasemenea, am ramas surprinsa sa descopar ca escadrilele aliatilor i-au organizat inmormantarea cu onoruri militare celui care era responsabil de moartea multora dintre pilotii lor, iar pe una dintre coroane era scris:
E inca intuneric. Si ploua. O ploaie marunta si deasa ca in zilele tarzii de toamna. Si nici macar nu s-a terminat vara. E pe sfarsite, dar inca nu s-a terminat. Deschid geamul si miros ploaia. Dintotdeauna mi-a placut cum miroase ploaia, cum miroase pamantul ud de ploaie si iarba. Desi e sfarsit de vara, iarba inca miroase. Si miroase bine. O rafala de vant imi biciuie fata. E atata liniste si tristete in intunericul de afara. Imi lipesc fruntea de geamul aburit si zambesc trist. Cate nopti am petrecut aici, cu fruntea lipita de acelasi geam asteptandu-te sa vii. Sa vii acasa. Si de cate ori nu am tresarit la auzul fiecarei masini care oprea in fata blocului, crezand ca esti tu. Dar tu nu erai. Acum nu te mai astept si, de fapt, sper nici sa nu vii. Mi-ar fi mai usor. Ma intorc sa ma mai uit o data la casa in care am fost atat de fericita si atat de nefericita. Suna straniu. Cum poti fi atat de fericit si nefericit in acelasi loc? In hol, valizele mele asteapta mohorate langa usa. Un morman negru si intepenit. De ce oare le-oi fi cumparat negre? Mie imi place rosul. Pana si ele par sa aiba aceeasi stare ca a mea. Casa pare pustie. Doar podeaua e plina de cutii mari, pe care am lipit cate o eticheta ca sa stii ce contine fiecare, cutii mari … si grele. Sincer, nu stiu cum o sa te descurci cu ele. Gresia suna sub picioarele mele ca un clopot prevestitor de rele. Trist si rar. E atata liniste, dar imi tiuie urechile ca atunci cand, mergand pe un camp, treci pe sub firele de inalta tensiune, constant si iritant. Mai bine ma intorc in bucatarie si mai fumez o tigara, poate timpul trece mai repede pana la ora cand trebuie sa chem un taxi, un taxi care ma va duce departe de aici. Si pentru totdeauna.
Nu ti-am spus ca plec azi pentru ca nu vreau sa plang si nici nu vreau sa te aud spunandu-mi sa raman. E imposibil. Si nici nu vreau sa vii cu mine, sa te vad, din nou, pe peron uitandu-te la mine cu ochii pe care am inceput sa-i cunosc atat de bine si in care, de fiecare data, vad regrete. Si suferinta. Stiu ca ma iubesti in felul tau, dar nu mai pot accepta jumatati sau sferturi de masura. Nu mai pot si nici nu mai vreau. Ti-am spus ca de data asta va fi altfel. Ceea ce nu ti-am spus … e ce inseamna acest altfel. Alaltaieri te-am vazut pentru ultima oara. M-am stapinit cu greu sa nu iti sar in brate si sa izbucnesc in plans stiind ca te vad si te ating pentru ultima oara. Da, pentru ca a fost ultima oara. De data asta nu vor mai exista telefoane, nici sms-uri, si nici nu vei mai stii unde sunt ca sa poti veni dupa mine. Nu va mai fi nimic.
Afara incepe sa se lumineze usor. Totul pare si mai trist. Hmm! Ciudat! De fiecare data cand am inchis un capitol din viata mea, a plouat. Marunt si mohorat. Ca acum. Ce straniu! E ca si cum cerul ar simti exact ceea ce simt eu.
Stau in prag cu cheile deja in broasca, dar nu reusec sa ma urnesc. Picioarele imi sunt de plumb, iar ochii se agata disperati de tot ce a fost viata mea pana ieri. Fiecare ungher imi spune o poveste si fiecare obiect declanseaza un suvoi de amintiri carora nu le pot pune capat si toate au un punct comun. Tu. Tu esti in fiecare colt si-n fiecare lucru. Esti chiar si in scrisoarea pe care ti-am lasat-o, in care imi iau ramas bun.
Cobor scarile asa cum nu am facut-o niciodata. Cu greutate. Si constienta ca nu le voi mai urca niciodata. Nici pe astea si nici pe altele care sa ma duca la tine. Cheile cad in cutia postala cu un zgomot sec, ca o usa grea de metal trantita cu putere. Un zgomot de final.
Inchid porteira si ma pravalesc sfarsita pe bancheta din spate a taxiului. Mi-am pus ochelari de soare la 6 dimineata. E stupid, stiu, dar nu as suporta ca cineva sa-mi vada ochii sau sa privesc in ochi pe cineva. Simt ca mi-ar iesi inima prin ochi. Privesc pentru ultima oara in sus. Casa pare pustie cu storurile lasate. Si asa e. Pustie. Dar inca te mai simt acolo.
Inchid ochii la adapostul ochelarilor pentru ca nu vreau sa vad. Nu vreau sa-mi amintesc. Nu vreau sa iau cu mine nici o alta imagine pentru ca doare. Doamne, cat de tare doare.
Adio, iubitul meu. Esti liber. Esti liber sa-ti iei sansa la fericirea pe care ti-ai dorit-o.
Mult timp nu am citit nimic din biblioteca tatei. Cu exceptia cartilor de aventuri. Avea cateva. Deh! Ale tineretii valuri. Baietoiul din mine isi facea simtita prezenta. Restul pareau neinteresante. Desi imi spunea adesea. “Citeste asta. O sa vezi ca o sa-ti placa”. As! Eram capoasa de mica. Preferam sa merg la biblioteaca scolii sau la vreo biblioteca din oras si sa aleg ce voiam eu. In biblioteca lui “am intrat” relativ tarziu cand incepuse sa imi fie prea lene sa merg pana la una din bibliotecile orasului. Nicuna nu era aproape. Si mai ales ma irita chestia cu termenul limita.
Intr-o zi, stergand praful am gasit o carte pe care o evitasem de fiecare data datorita titlului. Vorbea despre moarte. Mi se zbarlea parul pe ceafa numai cand ii citeam titlul. Si exact ca in copilarie, imaginatia mea, din nefericire, mult prea bogata imi juca feste. Am vrut sa o pun la loc, dar de data asta mi-am facut curaj. Doar nu era sa ma sperii de o carte, iar curiozitatea a fost mai puternica decat imaginatia bolnava. Am rasfoit-o. Nu avea dialog! Hmm! Ciudat! si interesant in acelasi timp. Am deschis-o la intamplare si am inceput sa citesc. Si n-am mai lasat-o din mana. Praful putea astepta.
Desi au trecut multi, multi ani de atunci, ani in care am citit tot ce-am vrut si ce n-am vrut, nu am mai avut ocazia decat de doua ori sa citesc o carte care sa ma impresioneze in aceeasi masura, dar din motive diferite.
Culmea, nu e una din cartile de referinta ale autorului sau ale literaturii, dar pentru mine valoreaza mai mult decat toate celelalte la un loc. E fara pret.
Am mai citit alte lucrari ale aceluiasi autor, lucrari cotate ca fiind capodopere, dar niciuna nu s-a ridicat, in opinia mea, la nivelul cartii sufletului meu.
Si am descoperit ceva. Nu-mi plac cartile cu mult dialog. Mai putin daca se poate. Chiar deloc, ar fi perfect.
Peste ani, cand m-am mutat din casa tatei s-a pus problema cartii. As fi vrut sa o iau cu mine. Dar nu puteam. Era a lui. Stiam ca daca i-as cere-o nu ar zice nu, chiar daca l-ar durea sa se desparta de “copiii lui de suflet”. Asa ca am inceput o cautare febrila. Era in librarii, dar … coperta lucioasa, hartie alba, de calitate, si, probabil, cum am patit de cateva ori, traducere de 2 lei. Nu, eu o voiam identica cu cea pe care o citisem. Cu hartia aia ordinara, care parea aproape hartie de ziar din epoca comunista. Am o … panca. Hartia exagerat de alba ma bate in ochi ca lumina soarelui. Si nu pot citi de pe hartie alba ca laptele despre evenimente care s-au petrecut acum sute de ani. Nu pot! Hartia aia veche ma introduce perfect in atmosfera si timpul locului. Ma simt bine. Ma simt acasa.
Si am gasit-o intr-un final intr-un anticariat. Dupa ce am facut atatea drumuri incat m-am imprietenit cu vanzatoarea si i-am spus ce caut. Si am cumparat-o in final. “Pe sub mana.”
Tata citea mult cand timpul ii permitea. In special in tinerete, cand noi eram inca mici si el avea mai putine probleme. Totdeauna cumpara carti. “pe sub mana” cum se obisnuia in timpul comunismului. Mergeai in librarii, batea vantul, dar el aducea acasa carti. Carti pe care nu le gaseai in librarii. Imi spunea ca sunt clasici ai literaturii universale sau nu stiu ce tipuri de autori si … cuvinte complicate. La varsta aia nu prea pricepeam eu cu ce se mananca asta. Suna doar pompos si interesant in urechile unui copil care abia invata sa citeasca si pentru care singura chestie interesanta de citit, sau de auzit, erau …”Povesti Nemuritoare” pe care mi le citea bunica atunci cand venea iarna pe la noi si statea vreo cateva saptamani.
Mi-l amintesc cum statea intins pe canapeaua din sufragerie cu o carte in mana, cu puisorul lui de perina sub cap si citea. Si parca nimic nu mai exista. Noi ne puteam face de cap in pace. El citea. De-a lungul anilor a adunat ceva carti, destul de multe as zice eu. Ceea ce m-a frapat la el era atentia pe care o acorda cartilor. Se purta cu ele ca si cum ar fi fost cristale. De la el am invatat ca o carte, chiar daca o citesti, trebuie sa arate ca si cum nu ai fi citit-o, ca trebuie sa returnezi tot ce imprumuti si sa nu iti insusesti o carte imprumutata chiar daca iti place enorm. Suferea mult pentru cartile pe care le imprumutase cunoscutilor si nu le mai primise inapoi.
Imi placea cand se facea ordine in biblioteca. Adoram. Printre stersul prafului ma uitam la pozele de pe coperti si cautam poze in interiorul cartilor. Dar cartile tatei nu prea aveau poze, iar de ale mele ma saturasem. Ma uitam la titluri. Unele mi se pareau infricosatoare, altele de-a dreptul fascinante. Ca de ex. “Garda la regina briliantelor”. Imaginatia mea de copil vedea printese pline de pietre scumpe, cu rochii infoiate si multicolore, coafuri sofisticate. Asa cum vedeam eu pe la televizor, cateodata. Si, de fapt, peste multi ani am descoperit ca era o carte de spionaj care nu avea nici in clin nici in maneca cu printesele din imagiatia mea.
Am fost pe afara, cum am spus. A fost frumos. Ca mereu in vacante, cred. Ca turist, aproape totdeauna vezi doar partea frumoasa a locului. Poate esti prea exaltat. Si fara griji. Daca ar trebui sa traiesti intr-un asemenea loc, cu siguranta lucrurile ar sta cu totul altfel. Hmm! Bine, cred ca depinde foarte mult de banii pe care ii ai in buzunar. Dar pentru un om simplu cu siguranta nu ar fi usor. De fapt, acum nu e usor nicaieri.
Eu sunt pasionata de arhitectura. De cea veche. Nu am nici in clin nici in maneca cu stiinta. Dar ador constructiile vechi. De fapt, cam tot ce e vechi. Imi place sa casc ochii la fiecare amanunt, ornament, coloana sau arcada fara sa ma plictisec. Asa ca mi-am planificat o vacanta intr-o tara plina de astfel de minuni. O desfatare pentru mine … un chin pentru altii.
Am vizitat o manastire. O adevarata bijuterie arhitectonica. Uriasa. Genul de constructie in care te simti un fir de praf pe care vantul il poate face sa dispara in orce moment, unde reprezinti 1% din inaltimea unei coloane, unde albul peretilor iti exemplifica pe deplin notiunea de puritate, iar linistea, linistea din interior e cu adevarat mormantala. Sunt turisti, dar toti pasesc cu sfiala si vorbesc in soapta astfel incat nu ii auzi nici de la 1 metru. Sa fie respect sau teama? Teama de ceva necunoscut ce ne depaseste puterea de intelegere. Ma simt mica, insignifianta si pacatoasa. Nu sunt religioasa, dar intotdeauna bisericile mi-au dat o stare de liniste. Cele catolice, desi sunt ortodoxa. Intri cand vrei te asezi pe o banca si esti doar tu si gandurile tale. Restul lumii parca dispare. Si nimeni si nimic nu strica aceasta pace. Doar uneori auzi pasii usori, sovaitori ai credinciosilor care vin sa se roage, si clinchetul monedei pe care o lasa sa cada in cutia de la picioarele sfantului caruia i-au inaltat rugi. Atat.
Manastirea pe care am vizitat-o avea toate astea si in plus o poveste stranie. Scepticii o numesc legenda, toti ceilalti, realitate.
A fost odata un rege care avea un fiu si, cum se obisnuia in acele vremuri, regele isi casatoreste fiul cu o printesa vecina pentru a crea o alianta politica. Printesa vine insotita de dama de companie, de origine nobila, dar care nu avea suficient “sange albastru”. Printul se indragosteste iremediabil de doamna de companie a sotiei sale si devin amanti. Dupa nasterea copilului, sotia moare, iar cei doi pot sa isi faca publica relatia si sa o oficialieze chiar, dar regele si curtea se importivesc, iar cei doi parasesc curtea si continua sa traiasca impreuna. Desi au impreuna trei copii, regele decide sa puna capat povestii si trimite trei indivizi care, profitand de faptul ca printul era la vanatoare, o ucid pe doamna prin decapitare. Dupa moartea regeleui, printul urca pe tron si prima masura pe care o ia este sa oblige curtea sa o recunoasca pe decedata ca regina a tarii si pei cei trei copii ai lor ca mostenitori legali ai tronului, afirmand ca, in secret, se casatorisera legal. Ba mai mult, si aici urmeaza partea pe care unii o numesc legenda, o dezhumeaza, o aseaza pe tron si ii obliga pe toti curtenii sa ii sarute mana, ca unei regine. Apoi construieste cele doua morminte, superb realizate, asezate astazi de o parte si de alta a altarului. Unul pentru ea, in dreapta, si celalat pentru el, in stanga, asezate fata in fata, astfel incat la Judecata de Apoi, cand se vor trezi, sa se priveasca ochi in ochi. In timp asezarea mormintelor s-a schimbat, dar ... povestea ramane.
Nu am pretentia ca sunt un cititor feroce. Nici ca am capacitatea de a selecta “cartile bune”. Nu emit teorii. Dar nici nu incerc sa impun altora gustul meu in materie literara. Asta in cazul in care am un gust. Nu citesc o carte doar pentru ca cineva a spus ca e buna sau pentru ca autorul este in topul vanzarilor. Din contra. Merg, in general, contra curentului. Asta are mai multe dezavantaje decat avantaje, deoarece lumea se ghideaza dupa principiul de turma: nu esti cu noi, esti impotriva noastra.
Mi-aduc aminte de cateva “epoci de aur” in materie literara, gen "Shogun" sau Paulo Coelho. Shogun nu am citit nici pana in ziua de azi. Poate e o carte buna. Nu stiu. Dar inca nu ma atrage. Inca nu am uitat isteria pe care a provocat-o, ceva gen Petre Roman in randul femeilor dupa ’89.
Cat despre domnul Iepure … a iscat si el o adevarata isterie. Aveam o colega de birou care cumparase toate cartile lui Coelho, fata buna de altminteri, dar prea preocupata sa fie in pas cu moda. Citea in disperare Coelho si era intr-o exaltare totala. Atata m-a batut la cap, incat am citit una din vasta ei colectie. “11 minute”. A fost prima si ultima. Poate ca din start nu am dat nici o sansa cartii, dar … asa sunt eu. Imi place sa imi descopar singura stilul. Nu sa adopt. Am citit multe porcarii si putine lucruri bune, e adevarat. Dar cum sa apreciez cu adevarat o carte buna daca nu citesc si o gramada de aiureli? Aiureli din punctul meu de vedere. Daca mie nu imi place, nu inseamna ca e o carte proasta. Poate altii o gasesc interesanta. Si e posibil sa fie chiar buna. Suntem diferiti. Si e normal sa fim. Ar fi de-a dreptul plictisitor sa fim toti la fel. Doar ideea ca as iesi pe strada si as intalni sute de copii ale gandurilor mele m-ar face sa mai pun un lant la usa.
Cataloghez o carte ca fiind buna, sau nu, in functie de impresia pe care mi-o lasa mie si nu altora. Nu sunt critic literar, dar nici de parerea lor nu ascult. Sunt un simplu cititor si judec o carte dupa capacitatea ei de a ma rupe de lume. De a uita de tot si de toate si de a trai numai ca sa citesc acea carte, dupa puterea de a ma captiva, astfel incat sa nu o las din mana pana nu o termin. Mananc citind fara sa ma uit ce am in farfurie. Ce e … e. Merg la baie citind. Ma apuca dimineata citind si fur cateva ore de somn razlete, in pozitii incomode, cu veioza aprinsa, iar cand suna ceasul ma trezesc cu dureri in tot corpul de parca cineva m-a batut toata noaptea. Dar merita, zic eu.
Nu am rabdare sa astept, nu ma simt in stare sa fac si altceva.
Imi amintesc de o faza haioasa referitoare la citit. Dupa Revolutia din ’89 incepusera sa apara pe la TV tot felul de duduite , una si una, modele rasarite ca ciupercile dupa ploaie. Si ma amuzam copios vazand cum incearca sa-si demonstreze calitatile intelectuale. Era o emisiune noaptea pe la Antena cu Mircea Badea si Oreste. Nu mai stiu cum se numea. A trecut o viata de atunci. Cert e ca intr-o noapte aveau ca invitata un astfel de specimen, inca eleva, in ultimul am de liceu, care mi-a atras atentia prin figura si gesturile studiate. Prin vocea extrem de afectata. Asa ca … m-am instalat confortabil in fata tv-ului. Eram curioasa. Curiozitatea aia bolnava, cand, desi stii ca nu e bine si ca e o pierdere de timp, nu te poti abtine. Si m-am uitat la ea cum s-a “afectat” si studiat” vreo ora pana au intrebat-o baietii ce-i place sa citeasca. Si a sosit raspunsul scurt:”Eliade”. Wow! - mi-am zis “uite aici ce comoara ascunsa zace.” Si invevitabil intrebarea:“Ce ai citit de Eliade?”. Eram cu urechile palnie si ochii lipiti de ecran. Raspunsul m-a dat pe spate. “Noaptea de Sanziene” si “La Tiganci”. Adica exact ce se studia la vremea respectiva in manualul de clasa a XII-a despre Eliade. Nici macar “Maitreyi”!!! La vremea respectiva, cand ziceai Eliade, faceai impresie. Era epoca redescoperirii autorilor cenzurati. Dar poti sa spui ca iti place Eliade dupa ce ai citit 2 nuvele?
In sfarsit pregatiti. Zburam. Ma uit la pamantul care se indeparteaza tot mai mult. Am loc la geam. Sunt fericita, precum copii. Am loc la geam! Am loc la geam! Incerc sa fac niste fotografii. Nu prea iese. Imi bate soarele in obiectiv, iar geamul e murdar. Ce noroc! Dunarea arata superb de sus. Iar pamantul pare o tesatura multicolora in carouri, care nu sunt carouri sunt dungi, patrate, trapeze si alte forme geometrice, cunoscute si necunoscute. E frumos. In spatele meu e o batranica, dupa voce, care vorbeste de zor. Merge sa- si viziteze fiicele si nepotii stabiliti de multi ani in strainatate. E din Galati. A venit cu trenul inca de dimineata de la 10. A asteptat in aeroport. Ma uit la ceas. E deja dupa-amiaza, tarziu. Oftez. Atata timp in aeroport! Dar nu pare obosita. As zice ca e chiar vioaie. Ma intorc sa o privesc. Are un chip bland de bunicuta din povesti si un zambet ii flutura pe buze. Emana bunatate. Cel putin asa pare. Imi pun castile si ascult muzica. Poate ca timpul trece mai repede. Afara e splendid. Senin.doar cativa nori de un alb stralucitor, rataciti, ce par facuti din vata de zahar.
Avionul nu e ocupat la capacitate. Ce bine! Spatiu. Urasc aglomeratia in spatii inchise. Ne ridicam si mergem sa vorbim cu un cunoscut asezat mai spre coada avionului. O vad pe batranica nehotarata in capatul culoarului. Oare ce face acolo? Vad un steward rasturnat pe ultimele scaune intr-o pozitie nefireasca. Parca e la club. Lipsea mana la centura ca Al Bundy. Poate se simte rau. Batranica se apropie de el si ii zice ceva. Fata lui se schimonoseste intr-o expresie de dezgust si ii spune pe un ton rastit: “Nu vedeti ca e ocupat?” Batranica se uita catre usile de la wc. Ii raspunde ceva in soapta. Individul pufneste pe nas si face un gest nefiresc cu mainile, gen “mai du-te dracului”. Persoanele de pe ultimele locuri se uita. Nimeni nu zice nimic. Cineva se ridica. Un munte de om. Se indreapta spre coada avionului. Se apleaca peste scaune si ii mormaie ceva idiotului. Nu inteleg ce. Dar rapiditatea mormaiturilor si tonul grav nu sunt de bun augur. Steward-ul ia pozitie de drepti si o taie spre cabina pilotilor. “Muntele” ii pune mana pe umar batranicii si ii spune ceva. Tonul e altul. Grav dar bland. In sfarsit un barbat!
M-am gandit sa trag o fuga pe afara. In afara decorului mioritic. Mi-am luat bilet la pasarea de fier si m-am prezentat la aeroprt cu bagajul in mana si cu sufletul plin de speranta. In sfarsit schimb aerul! Si ia si asteapta in aeroport. In sfarsite se deschide ghiseul de check-in. Imbulzeala. Fiecare vrea sa fie primul. Ma asez docila la rand si ma intreb ce-i cu atata graba. In stanga o coada la alta cursa. In dreapta la fel. In sfarsit sunt aproape. La “coada” din stanga o tanara simpatica cu 2 valize enorme. Oare unde o pleca cu atata bagaj? Ma intreba daca stiu ce ora e. Ii spun. Coada din stanga se misca mai repede. Ma uit la angajata care facea minunea. O mutra blonda foarte intepata, cu o voce stridenta. Nu are mai mult de 20-22 de ani. Ma intreb ca romanu':”oare cum o fi pus mana pe serviciul asta?”. Nu conteaza. Cert e ca se misca mai repede decat cea care opereaza la randul meu. Mai trec cateva minute in care imi pierd timpul urmarind agitatia din jurul meu, cand, deodata, vocea stridenta umple aerogara: “cine v-a spus ca puteti sa puneti bagajul?”. Ma intorc sa vad despre ce e vorba. O vad pe angajata blonda foarte intepata continund pe acelasi ton: “dati imediat bagajul jos”. Ma uit sa vad cu cine vorbeste. Cu frumusica. Cea care intrebase cat e ceasul. Frumusica cu 2 valize enorme pusese deja una pe balanta. Ma uit nedumerita. Nu mai era nimeni la ghiseu inaintea ei. Care era atunci problema? Pitipoanca blonda cu voce de parca ai zgaria cu unghiile pe tabla continua pe acelasi ton si cu acelasi volum ridicat: “Nu va uitati asa la mine ca nu ma sperii.” Simt ca mi se urca sangele la cap. Nimeni nu zice nimic. Liniste de mormant. Parca au mutit toti. Frumusica nu zice nimic. Angajata de la randul meu ii arunca colegei priviri jenate, dar isi continua treaba. In sfarsit ajung aproape. Frumusica a terminat. Se intoarce. Din instinct ma uit la ochii ei. Par de otel. Daca ar putea, ar taia. Pleaca. Cu pas domol. Parca nimic nu s-ar fi intamplat.
Facem controlul pasapoartelor si al bagajului de mana. Inca o coada. Ma uit amuzata la o doamna care trebuie sa descalte sandalele cu toc cui si curata podeaua aeroportului cu picioarele goale. Zambesc. Am patit-o si eu intr-o iarna de la blestematele tocuri cui. Sina e de vina. In sfarsit trec. Ma uit la ceas. Mai avem timp de o tigara. Hai la bar. Intram. Pe cine vad tragand cu sete din tigara? Frumusica mea. Ii zambesc. Imi zambeste. Pana X se duce sa comande cafeaua, ma apropii de ea. O intreb de ce nu i-a zis vreo doua impertinentei aleia. Zambeste trist. “Nu imi permit sa pierd avionul asta. Si nici nu-mi plac tatele. Iar in Romania stim noi cum merg lucrurile. Mori cu dreptatea in mana. Ma bucur ca plec de aici.” Pleca. De tot. Fara intentia de a se mai intoarce. Poate doar in vizita. Si nu prea des.
Îmi place sa stau treaza noaptea. Si, inevitabil, sa dorm ziua. Noaptea e pace. Nu mă deranjează nici mașinile care trec pe strada nici copiii care tipa cat ii țin plamanii si nici mamele care racnesc si mai tare pentru a se face auzite. Nici telefoanele si nici faxul firmei de la etajul inferior si nici masinile firmei de electronice de la parter. Nici vecina de vizavi care are impresia ca e mare solista si falseaza toata ziua cu ferestrele deschise, visand ca, poate, va trece pe strada vreun producator de la Sony BMG si o va face vedeta si nici vecina de alaturi care isi educa copiii intr-un stil mai mult decat neortodox. La fiecare 3 cuvinte inevitabil cate un „futu-ti”.
Noaptea e doar a mea.
Singurul zgomot iritant e al frigiderului care cred ca isi cere dreptul la pensie anticipata. Si il urasc. Il urasc pentru ca imi fura momente pretioase de liniste. Imi fura susurul apei de la fantana din colt, care nu e o fantana propriu-zisa. E mai mult un izvor in jurul caruia primaria a construit un bazin. Am vedere la “lac”. M-am scos!. Iubesc clipocitul apei. Iubesc apa in general. In visul meu ma trezesc dimineata si trag perdeaua sa vad apa. Apa cat cuprinde. Apa care vorbeste intr-o limba pe care o intelege numai ea. Dar ce frumos suna aceasta limba! Si teiul din gradina de peste strada. Magnific! Ma intreb cati ani o avea? Trebuie sa fie multi. Cate o fi vazut la viata lui… Totul pare intepenit. Si e bine. Mai ies la o tigara pe balcon. Parca se mai simte inca in aer mirosul de flori de tei, desi au trecut de mult. Cred ca e numai inchipuirea mea. Mai bazaie cate un ametit pe strada. Se mai aude cate o masina. Probabil in drum spre casa. Visand la patul care il asteapta.
Pretendentul meu la pensie anticipata a luat o pauza. Ce bine! Aud iarasi apa.
Mac imi arunca niste ocheade dubioase cu ochii carpiti de somn. L-am trezit. Sper ca doar pe el. Ma uit la mutra lui si parca imi spune: „Esti nebuna, fato. Treci la somn. Bantui prin casa ca o stafie in miez de noapte.”
In cateva ore vor incepe sa cante privighetorile. Adevarat regal. Poate ar trebui sa-mi trezesc vecina sa ia niste lectii gratuite, desi ma indoiesc ca ar ajuta la ceva. Privighetorile nu canta samba.
Cu cativa ani in urma am cunoscut o femeie. A venit in vizita la mine in compania unui amic al meu. Era iubita lui. In acel moment m-am gandit. "S-a scos idiotul! unde o fi gasit-o?"M-a frapat frumusetea ei. Era ceva ... diferit. Strain si ciudat. In timp am ajuns sa ne cunoastem mai bine si am descoperit ca e o persoana extraordinara. Amuzanta si serioasa in acelasi timp, cultivata si inteligenta si pe parcurs am descoperit ca e un om pe care te poti baza cu adevarat. Ce mai incoace in colo, ne-am imprietenit. Nu era din oras. Venea de departe. Lucra la o firma. Mult sub nivelul ei, as zice eu, dar dupa cum merg lucrurile cu criza asta mondiala care nu se mai sfarseste... Ce vreau sa spun e ca prima data s-a imprietenit cu Mac, cainele meu. Se vedea de la o posta ca ii plac cainii. Iar Mac o adora efectiv incat uneori deveneam geloasa. Cand venea ea ... Eu parca dispaream. S-a legat o prietenie intre ei atat de stransa incat ieseau la plimbare doar ei doi, cand eu eram plecata din oras sau intarziam il lasam la ea acasa fara probleme, stiind ca nu imi va simti prea tare lipsa.
La un moment dat ea si iubitul ei (amicul meu) s-au despartit. Eterna poveste: alta femeie. De, barbatii se plictisesc repede :). Si a ramas singura. Singura intr-o casa straina, intr-un oras strain ... Singura. La un moment dat, dorind sa ii fac o surpriza si sa rup oarecum singuratatea din jurul ei m-am gandit sa ii fac o surpriza, sa ii ofer un catel. Numai al ei. Pe care sa nu il vada doar cand merge in vizita la prieteni sau cand prietenii sunt plecati si nu pot lua cainele cu ei. M-am dus la ea acasa cu un ghem de bana intr-o cutie frumos ambalata. (am pus capacul la cutie inainte de a suna la usa. ca sa nu creada cineva ca sunt inconstienta. Inconstienta am fost ca m-am dus). I-am spus: "pentru tine". S-a uitat la mine zambind cu oarecare reticenta si cu privirea mirata. Cand a deschis cutia si l-a vazut, i s-au luminat ochii si am vazut un zambet laaaarg. Dupa care l-a luat in brate usor, cu grija, ca si cum ar fi tinut in maini cel mai pretios lucru de pe pamant, l-a sarutat si a inceput subit sa planga. Priveam buimacita nestiind ce sa inteleg. Dupa stralucirea din ochi si zambetul acela extraordinar de mai devreme ... acum lacrimi. Il tinea lipit de gatul ei si isi ingropase fata in acel ghem de blana soptind ceva printre lacrimi si suspine, ceva ce eu nu intelegeam. Parca ar fi vorbit numai pentru el. Dupa un timp s-a mai calmat, desi continua sa planga. Mi-a multumit din suflet, dar mi-a spus ca nu poate accepta. Inca un soc pentru mine! Parea ca mi-am ales prost ziua. Citind, cred, pe fata mea stupefactia mi-a explicat ca, desi e poate cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodata, nu este in situatia de a putea asigura un camin stabil acelui pui. E singura intr-un loc strain, nu are stabilitate financiara, nu stie cand va fi nevoita sa plece si nici unde va pleca si nu are certitudinea ca il va putea lua cu ea. Mi-a spus: "Ce fac? il scot in strada si il las la mila Domnului? sau il duc intr-un pet-shop? nu ma lasa inima. Un caine e ca un copil. Trebuie sa il ingrijesti, sa ii oferi stabilitate. Stabilitate pe care eu nu o am." Am plecat dezamagita si chiar nu intelegem. Nu mi-am putut scoate din cap povestea toata ziua. Dupa ce a trecut socul de moment am inceput sa rationez. Am incercat sa ma pun in locul ei, desi era dificil cocotata pe canapeaua confortabila din casa mea, fara grija zilei de maine, fara teama ca o sa imi pierd jobul si chiar daca l-as pierde as avea suportul familiei si al prietenilor. Am inceput sa inteleg ca eu nu am constientizat responsabilitatea cresterii lui Mac pentru ca nu am simtit nesiguranta zilei de maine, teama si nici singuratatea, lipsa de ajutor. Gresisem. Doamne, cat de tare gresisem.
Am invatat ca a fi responsabil inseamna si a te gandi cum ii influenteaza pe cei dragi faptele si deciziile tale.
Si ... a avut dreptate. contractul de munca nu i-a fost reinnoit.
Intr-o zi ploua cu spume si nu aveam timp sa ajung acasa sa mananc asa ca intru intr-un restaurant. singura. femeie singura in restaurant ... hmm! toata lumea holbandu-se la tine. ca-n Romania. Nu pica prea bine. Dar cum am renuntat de mult la parerea lumii care e mai interesata de capra vecinului decat de a lor care moare de foame in ograda ... de ce nu. Doar nu era sa mor de foame din cauza lumii. Vine ospatarita, cer meniul. ea ma intreaba: "Mai asteptati pe cineva?" "Nu"- zic. Dupa care se apuca sa starnga paharele si ce era in plus pe masa spunandu-mi soptit: "Mai bine singura decat intr-o companie proasta". Am ras in hohote. Si pentru ca mi-a placut replica mi-am facut un obicei din a trece din cand in cand pe acolo. Singura sau insotita. Am observat ca replica era aceeasi pentru toti cei care veneau sa manace singuri. M-am intrebat daca era o modalitate de a-i face pe cei singuri sa simta confortabil si sa uite de privirile celor din jur care de fiecare data cand cineva intra isi lipeau ochii de usa.
Dupa un timp a disparut. aparuse alta fata. Oare vreun singuratic sau mai degraba vreo singuratica s-o fi plans patronului de "impertinenta" angajatei? Mi-ar placea sa cred ca ea a gasit ceva mai bun.
Update: Când am făcut blogul nu aveam foarte clar în minte despre ce o să scriu, cu ce o să-l umplu, adică exact cum zic ”specialiștii” să NU faci :)). Era doar ceva pentru a îmi umple timpul. Nu mă decisesem în care categorie să mă încadrez. Am început cu amintiri și, încet, încet am ajuns să îl umplu cu bucăți din mine, ce-mi place, ce mă enervează, ce mă revoltă, ce mă încântă. Sunt eu, o amestecătură de idei mai mult sau mai puțin rezonabile sau convenabile, sentimente contradictorii, gusturi, preferințe, patimi și frustrări, nimic spectaculos, nimic extraordinar, doar un muritor de rând încercând să-și croiască drum prin mulțime.
